spre cer

Știu mama ca nu te ascult,

Și poate ți am pus pe inima scut.

Ca doare când te insult,

Dar sper sa ma crezi pe cuvânt.

Când spun ca te iubesc,

Și datorie tie azi trăiesc.

Și datorie tie eu trec,

Prin zilele astea reci.

Cu toate astea mămica mea,

Imi cer iertare in fata ta.

Când sunt obraznica și te ranesc,

Dar sper ca știi cât de mult te iubesc.

Ne mai certam uneori,

Dar viața nu e doar cu flori.

O sa trecem peste ploi.

Si de astea zilele de joi.

Ești unica in viața mea,

Ești lumina in noaptea mea,

Si ești raza mea  de vara,

Când vine iar asta toamna.

Și poate nu i prințul pe călare,

Dar vreau să l văd așa.

Mă vede prințesa pierdută n zare,

Sau cel puțin aș vrea.

Ești ca ultima zi de vară,

Mă țin de tine cat mai pot,

Ești ca ultima țigară,

De ce mă tot muți din loc?

Nu vreau să vă  îngrijorați,

Am să vă spun ca sunt bine,

Nu vreau să interpretați,

Altfel de ce simt eu în mine.

Vreau să mă faci să cred,

În dragoste adevărată,

Cu tata absent și mama plecată,

Pe tine te mai am,sper o viață.

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa ma Asculți ușor.

Sa ma iubești de mor,

Sa mi treacă din dor.

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa nu fiu doar un călător.

De inimi,de iubire,

Orice pentru a ta zambire.

Vreau sa fiu nemuritor,

sa ma vezi căzând la sol.

Vreau sa fiu nemuritor,

Sa invat sa iubesc un scriitor

În fum de țigară,un gând destinat

Să nu ma simt precară

Când am mersul clătinat

Sărutul ce vindecară,

Singurătatea primară.

Galaxiile sunt descrise pe corp

O hartă interstelară

Vreau să uităm de tot,

Până în ultima zi de vară.

Să-mi săruți tatuajul în iarnă,

Sângele proaspăt uscat,

Așa cum viața aștearnă,

Gândul secat,îmbrăcat,marcat

Euforia scurtă,

Dependența de oxitocină,

Cum mergem fără rută,

Nu ma simt o străină

Mamă,te rog nu te grăbi,

Astăzi este ziua ta.

Ziua când toți îți vor oferii,

Motive să strălucești ca o stea.

Câte mărțișoare să ți mai dăruiesc?

Ca să te poți vedea,

Sunt fericită,fără să trăiesc,

Pentru ca tu ești mama mea.

Ce frumoasă ești,mamă!

Când te bucuri ca un copil,

Ce divina doamnă,

Ce uită de ce e umil.

Astăzi mămica mea,

Mărțișor ți aș da,

Un sur ștrengăreț legat de o stea,

Dar nu mai mare decât dragostea ta.

Iarăși ne am certat,

Și stau îngândurat in pat.

Lumina lunii imi arată calea,

sa o iau spre valea.

Pășesc cu luna pe drum,

gândindu ma ce sa ii mai spun.

Ca sa pot sa ma scuz,

Și nu ma mai acuz.

Luna ma îndreptat la ea,

La frumosa iubirea mea.

Pe geamul ei acum o privesc,

Cu ajutorul luni,pot sa o citesc.

Fata ei fina ca si cafeaua,

parul chiufulit,ea este…ea este Steaua.

Pătura moale ușor o imbratiseaza,

Când stau acum si o privesc,oare ma Creează?

Dar acum iubito sunt dinou  aici,

In mâna cu paharul de vin.

La geamul tau stau si aștept,

Sa te trezești,sa mi dai un semn.

Pana atunci eu te voi admira,

Și toată noaptea,dacă s ar putea.

Însă ma cheamă cineva,

Steaua,care ești tu aceea.

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele. 

Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare

Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară

Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer, 

Atunci când te- aruncai in mare...

In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar, 

Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva

Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig

Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin, 

Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin

Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,

In lumi din care nu te mai întorci vreodată, 

Să-mi spui povesti despre copii

Și lupta asta mă omoară, e că un război civil, 

Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști

Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic

Moartea învinge întotdeauna...

Ultima ploaie a adus flori noi

Deasupra mintii obosite

Plansul naturii e in noroi

Ca viermii in morminte.

Poarta inchisa cu lanturi folosite,

E rupta in bataia vantului hain,

Dar nimeni,doar pietre varuite

Și dorul vechiului suspin.

Timpul ingroapa promisiuni

Caci vremea refuză,nu iartă!

Câte regrete,rugaciuni,

Iubirea lor încă poartă?

Prima privire și gustul amar,

Când brusc au plecat in tacere,

Trezesc dorinta unui nou inceput

De plans ,freamat si durere.

Dar soarele isi face simtita prezenta

Peste linistea sumbrului trecut,

Aduce cu el frumusetea

Și florile care au crescut.

Apusul vietii se repetă,

Pe cer doar inimi purpurii,

Corupte de o iubire dementă

Se sting lumini din oameni vii.

Adanc,in sufletul pădurii,

Copacii ascund momente de neuitat,

Nu oameni!Ci suflete de piatră,

Trădate veșnic in neant.

Furtuna in care au murit

Aduce in ochi lacrimi de sânge,

Lumea aceasta fara rasarit

Dispare, si dorul se frange.

Mă sting încet, dar nu cu flăcări,

Ci cu zâmbete tăcute, adunate din greșeli.

Râd și glumesc ,dar numai noaptea

Știe cât dor port în piept 

Moartea mea nu vine cu coasa,

Ea vine când mă privesc în oglindă,

Și văd o fată care zice „sunt bine”,

Dar inima îi e plină de tăcere 

Mă uit la lume de parcă-s străină,

Parcă nici locul meu n-a mai fost scris.

Toți văd culori, eu le port în tăcere,

Pe interiorul unui cer ars și deschis.

Dar știi ce-i mai ciudat la toată treaba?

Că încă iubesc, că încă sper.

Chiar și când moartea dansează prin mine,

Îi dau o îmbrățișare

și-o fac partener.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Acest Crăciun e gol, nemângâiat,

Lumina-n casă parcă a plecat.

Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,

Căci fără tine, totul mă îngheață.

Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,

Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.

Îți simt privirea în amintiri șterse,

Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.

De astă toamnă cerul te-a luat,

Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.

Din zâmbete s-au stins și bucurii,

A rămas doar tăcerea nopții gri.

Și totuși, tată, mă rog liniștit,

Să-ți fie locul cald, senin, dorit.

Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,

E un drum ce mă duce spre a te vedea.