spre cer
Ai plecat,
nu mi vine sa cred ca s a întâmplat.
Dorul e prea mare ca sa abțin,
Eram mica,și mi spuneai povesti sa ma alini.
Erai bucuroasa ultima oară când am vorbit,
dar inima mea încă bate și nu mi se pare cinstit.
Ma rog la Dumnezeu sa fii bine acolo unde ești,
Sper ca te visez la noapte și sa mi vorbești.
Lacrimile mi se scurg incet,
dar imi aduc aminte ca imi Bati in piept.
Te iubesc,bunico!si tare as vrea,
sa te întorci acasă cândva.
Dar e imposibil,
Deși era previzibil.
Ca se va întâmpla,
Dar totuși aveam o speranța undeva,
Ca ai sa te trezești,dar sper ca tie bine acum in lumea ta.
Îți doresc binele,și mi pare rau,
Ca nu am apucat sa mi iau rămas bun,doare rau!
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Bianca S.
Data postării: 4 ianuarie 2024
Vizualizări: 1273
Poezii din aceiaşi categorie
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Cînd moare o ființă dragă
Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.
Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.
Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.
Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C
a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.
Colacul amintirilor
Aud picăturile căzând,
E furtuna afară.
Dansez în ploaie,
Pe lângă apă,
Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.
Ce n-aș da, Doamne,
Să pot iubi din nou,
Dar golul din inimă
Mă distruge
Bucățică cu bucățică.
Lacrimile cad
În apa de ploaie.
Îmi aprind o țigară,
Gândurile prin cap suroaie.
Vremuri frumoase…
Fericită eram, îndrăgostită
De un băiat
Ce mă făcea să ard.
Râdeam, nu fumam,
Fericită eram.
O cutie de energii pozitive
Ce acum abia de mă mai ține.
Fumul se pierde prin ploaie,
Surâd, dar tot mă doare.
Mi-e dor de tine,
Inima mă înțeapă.
Inspir și expir fumul,
Ceva mă apasă.
Sunt pierdută…
În fiecare seară mă rog
Să fii bine, să fii iubit,
Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.
Încep să înnebunesc.
Nu pot dormi,
Nu pot râde.
Trecutul mă ajunge.
Mi-e dor de vremurile vechi
În care râsul era real.
Acum e doar o mască
Care mă ține departe de viață.
Furtuna începe mai tare,
Este 12 noaptea.
20 de apeluri ratate…
Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.
Nimeni nu mă observă.
Toți știu că fumez,
Toți mă judecă,
Dar nimeni nu înțelege
Că o să mă curăț cât mai repede.
La dracu!
Cineva vine.
E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.
E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.
Nu m-a rănit,
Dar ceva din el mă făcea să ard.
Eram fericită…
Ceva e ciudat.
Începe să se facă negru.
La naiba, doar nu se termină…
Am clipit, eram în viață.
Ploaia încă se aude.
Deschid ușor ochii…
Am avut iar o viziune.
Telefonul sună,
Toată lumea e îngrijorată.
Dar eu sunt atât de calmă.
Nu știu dacă o să trec peste,
Dacă o să mai pot iubi.
Nu îmi pot vedea viitorul,
Doar trecutul care trebuie dat uitării.
Telefonul încă sună.
Am terminat țigara.
Mai scot una.
Dar pentru prima dată
După mult timp,
Văd luna.
Era așa de luminoasă.
Prin picăturile de ploaie care o reflectau,
O lumină duioasă
Care o gheață rece îmi arătau.
Îmi aduce aminte de el.
Arată ca ea:
Atât de rece pe exterior,
Dar așa de cald pe interior.
La naiba, îmi fac rău singură.
Trebuie să-l uit.
Are pe altcineva,
E fericit.
Dar eu?
Eu nu mai exist.
Nu știu ce fac aici.
Părinții mă sună,
Prietena mea mă caută.
Acum un minut am văzut-o,
Era disperată.
Dar hanoracul negru
Mi-a acoperit fața.
Picăturile de apă cad de pe mine.
Ajung acasă.
Spre surprinderea mea,
Toată lumea panicată.
Era doar mama nervoasă.
Eram pedepsită iar,
Dar nu-mi pasă.
Făceam ce voiam.
Oricum nimeni nu mă înțelege.
Ce rost are să-i înțeleg,
Când ei mă tratează cu regret?
Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară
Care venea din cale afară.
Dar nimeni nu vorbea.
Știau că oricum nu mă pot opri,
Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.
Am adormit.
Coșmarul a apărut.
Cineva este cu mine în cameră.
Am un cuțit la gât.
Mă ridic.
Nimeni nu este aici.
Nu mai suport, îmi zic.
Este ora 4.
Toți dorm.
Ușa e încuiată.
Nu pot ieși să-mi văd de dor.
Am cheie de rezervă.
Îmi iau niște snackuri.
Mă uit la părinții mei dormind,
Apoi la prietena mea.
Planuri mari aveam,
Dar eu nu mai pot rezista.
Am lăsat un bilet pe masă.
Urma să fac ceva greșit.
Am luat o funie.
I-am lăsat prietenei mele un jurnal,
Să nu-mi plângă de milă.
Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.
O lacrimă a curs.
Am ieșit din casă.
În locul în care ne-am cunoscut,
M-am așezat pe o bancă.
În față era un copac,
Era copacul amintirilor,
Care urma să fie al morților.
Am legat funia,
Mi-am așezat capul.
Aveam un bilet în mână
Pentru iubitul meu,
Care era al alteia.
Lacrimi au început să curgă.
Nu puteam face asta.
Inima îmi bătea.
Îmi era frică.
Nimeni nu era,
Doar eu.
Până când din umbră cineva apărea.
Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.
Înspre mine venea,
Iar după am căzut.
M-am trezit la spital.
Cineva era lângă mine.
Nu era el, dar era prietena mea,
Care mă iubea.
Am început să plâng.
Inima mi s-a luminat.
Părinții mei nu erau.
Nu le păsa.
Dar în schimb era toată școala mea,
Toți speriați.
Am tresărit.
Nu-mi venea să cred
Ce vedeam în față.
O coadă imensă
Cu flori de viață.
Întunericul a dispărut.
Cei care trebuiau să fie au plecat.
Cei care din lumină făceau întuneric
M-au lăsat.
Le simțeam dorul,
Dar nu voiam să mă întorc.
Din umbra speriată a venit lumina încurajată.
Din negru tot e alb.
Aveam o viață normală.
Lumina a învins
În momentul din noaptea amară.
Nu știu cine m-a salvat,
Dar îl iubesc
Și-i voi mulțumi mereu.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Suflet viu ,dar ingropat
Acum totul s-a sfârșit
S-a sfârșit Amaru
Lângă piatra de sub zid
S-a sfârșit coșmarul
Lângă piatra de mormânt
Lacrimi , luate ușor de vânt
Vânt ușor de clima rece
Ceea ce lasă nu trece
A început de ieri de vina
Însă nu m-am așteptat
Sa îmi ia si sa îmi ducă
Sufletul la ingropat
Și-a început apoi să doară
Nici acum tot n-a trecut
Si mi-am zis apoi în sine
Ca degeaba n-a venit
A venit ca să mă cheme
Colo sus ,lângă mormânt
Unde azi e plin de ruine
Iar sufletul îmi e distrus
Nu a stat prea mult de vorbă
Si apoi repede a plecat
Însă în drum spre ruine
Si pe mine m-a luat
Si m-am ținut strâns de mine
S-a temut că sa nu plec
Însă el știe mai bine
Ca sufletul eu mi-l înec
Și-a început din nou să doară
Dar eu nu m-am așteptat
Sufletul apoi sa-mi scrie
Poezie ,ingropat
Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
În trecerea mea
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Cînd moare o ființă dragă
Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.
Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.
Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.
Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C
a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.
Colacul amintirilor
Aud picăturile căzând,
E furtuna afară.
Dansez în ploaie,
Pe lângă apă,
Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.
Ce n-aș da, Doamne,
Să pot iubi din nou,
Dar golul din inimă
Mă distruge
Bucățică cu bucățică.
Lacrimile cad
În apa de ploaie.
Îmi aprind o țigară,
Gândurile prin cap suroaie.
Vremuri frumoase…
Fericită eram, îndrăgostită
De un băiat
Ce mă făcea să ard.
Râdeam, nu fumam,
Fericită eram.
O cutie de energii pozitive
Ce acum abia de mă mai ține.
Fumul se pierde prin ploaie,
Surâd, dar tot mă doare.
Mi-e dor de tine,
Inima mă înțeapă.
Inspir și expir fumul,
Ceva mă apasă.
Sunt pierdută…
În fiecare seară mă rog
Să fii bine, să fii iubit,
Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.
Încep să înnebunesc.
Nu pot dormi,
Nu pot râde.
Trecutul mă ajunge.
Mi-e dor de vremurile vechi
În care râsul era real.
Acum e doar o mască
Care mă ține departe de viață.
Furtuna începe mai tare,
Este 12 noaptea.
20 de apeluri ratate…
Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.
Nimeni nu mă observă.
Toți știu că fumez,
Toți mă judecă,
Dar nimeni nu înțelege
Că o să mă curăț cât mai repede.
La dracu!
Cineva vine.
E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.
E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.
Nu m-a rănit,
Dar ceva din el mă făcea să ard.
Eram fericită…
Ceva e ciudat.
Începe să se facă negru.
La naiba, doar nu se termină…
Am clipit, eram în viață.
Ploaia încă se aude.
Deschid ușor ochii…
Am avut iar o viziune.
Telefonul sună,
Toată lumea e îngrijorată.
Dar eu sunt atât de calmă.
Nu știu dacă o să trec peste,
Dacă o să mai pot iubi.
Nu îmi pot vedea viitorul,
Doar trecutul care trebuie dat uitării.
Telefonul încă sună.
Am terminat țigara.
Mai scot una.
Dar pentru prima dată
După mult timp,
Văd luna.
Era așa de luminoasă.
Prin picăturile de ploaie care o reflectau,
O lumină duioasă
Care o gheață rece îmi arătau.
Îmi aduce aminte de el.
Arată ca ea:
Atât de rece pe exterior,
Dar așa de cald pe interior.
La naiba, îmi fac rău singură.
Trebuie să-l uit.
Are pe altcineva,
E fericit.
Dar eu?
Eu nu mai exist.
Nu știu ce fac aici.
Părinții mă sună,
Prietena mea mă caută.
Acum un minut am văzut-o,
Era disperată.
Dar hanoracul negru
Mi-a acoperit fața.
Picăturile de apă cad de pe mine.
Ajung acasă.
Spre surprinderea mea,
Toată lumea panicată.
Era doar mama nervoasă.
Eram pedepsită iar,
Dar nu-mi pasă.
Făceam ce voiam.
Oricum nimeni nu mă înțelege.
Ce rost are să-i înțeleg,
Când ei mă tratează cu regret?
Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară
Care venea din cale afară.
Dar nimeni nu vorbea.
Știau că oricum nu mă pot opri,
Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.
Am adormit.
Coșmarul a apărut.
Cineva este cu mine în cameră.
Am un cuțit la gât.
Mă ridic.
Nimeni nu este aici.
Nu mai suport, îmi zic.
Este ora 4.
Toți dorm.
Ușa e încuiată.
Nu pot ieși să-mi văd de dor.
Am cheie de rezervă.
Îmi iau niște snackuri.
Mă uit la părinții mei dormind,
Apoi la prietena mea.
Planuri mari aveam,
Dar eu nu mai pot rezista.
Am lăsat un bilet pe masă.
Urma să fac ceva greșit.
Am luat o funie.
I-am lăsat prietenei mele un jurnal,
Să nu-mi plângă de milă.
Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.
O lacrimă a curs.
Am ieșit din casă.
În locul în care ne-am cunoscut,
M-am așezat pe o bancă.
În față era un copac,
Era copacul amintirilor,
Care urma să fie al morților.
Am legat funia,
Mi-am așezat capul.
Aveam un bilet în mână
Pentru iubitul meu,
Care era al alteia.
Lacrimi au început să curgă.
Nu puteam face asta.
Inima îmi bătea.
Îmi era frică.
Nimeni nu era,
Doar eu.
Până când din umbră cineva apărea.
Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.
Înspre mine venea,
Iar după am căzut.
M-am trezit la spital.
Cineva era lângă mine.
Nu era el, dar era prietena mea,
Care mă iubea.
Am început să plâng.
Inima mi s-a luminat.
Părinții mei nu erau.
Nu le păsa.
Dar în schimb era toată școala mea,
Toți speriați.
Am tresărit.
Nu-mi venea să cred
Ce vedeam în față.
O coadă imensă
Cu flori de viață.
Întunericul a dispărut.
Cei care trebuiau să fie au plecat.
Cei care din lumină făceau întuneric
M-au lăsat.
Le simțeam dorul,
Dar nu voiam să mă întorc.
Din umbra speriată a venit lumina încurajată.
Din negru tot e alb.
Aveam o viață normală.
Lumina a învins
În momentul din noaptea amară.
Nu știu cine m-a salvat,
Dar îl iubesc
Și-i voi mulțumi mereu.
suflet?
o cutie cu obiecte
atat a mai ramas
omul a devenit, din pricina unui impas
"ceva" fara de glas
poate un om cu bun simt,poate,
sau cineva cam acru in toate
dar totusi avea acel ceva in el
ce tututor ne poate oferi,
vointa ce unii o numesc de fier.
suflet?
Suflet viu ,dar ingropat
Acum totul s-a sfârșit
S-a sfârșit Amaru
Lângă piatra de sub zid
S-a sfârșit coșmarul
Lângă piatra de mormânt
Lacrimi , luate ușor de vânt
Vânt ușor de clima rece
Ceea ce lasă nu trece
A început de ieri de vina
Însă nu m-am așteptat
Sa îmi ia si sa îmi ducă
Sufletul la ingropat
Și-a început apoi să doară
Nici acum tot n-a trecut
Si mi-am zis apoi în sine
Ca degeaba n-a venit
A venit ca să mă cheme
Colo sus ,lângă mormânt
Unde azi e plin de ruine
Iar sufletul îmi e distrus
Nu a stat prea mult de vorbă
Si apoi repede a plecat
Însă în drum spre ruine
Si pe mine m-a luat
Si m-am ținut strâns de mine
S-a temut că sa nu plec
Însă el știe mai bine
Ca sufletul eu mi-l înec
Și-a început din nou să doară
Dar eu nu m-am așteptat
Sufletul apoi sa-mi scrie
Poezie ,ingropat
Alte poezii ale autorului
Poezia din adâncuri
De câte poezii mai e rost?
Sa le citești,poate ai să înțelegi.
Căci dragostea nu are cost,
Dar nu poți avea ce alegi.
De câte poezii mai e nevoie?
Să înveți să mă tratezi,
Câte nopți o să mă ploaie,
Câte dorințe nu ai să crezi?
Câte poezii să mai scriu?
Sa mi dai un răspuns la ele.
Sa nu mi le citești la sicriu,
Ca ele de tine au nevoie.
Citește le cat vei vrea,
Căci nu le vei simții.
Ce oferă dragostea de ea,
Ce nu vei mai primi.
O lumină în noapte
Lumina n noapte,
Te caut grăbit,
Uitasem de păcate,
Uit ca te am iubit.
Lumina n noapte
Nu ți am povestit,
Cum te strâng în brațe,
Cum te am îndrăgit.
Noaptea n lumina
Nu te am găsit,
Mă port ca o străină,
Totuși nu m ai prețuit.
iartă ma mama
Știu mama ca nu te ascult,
Și poate ți am pus pe inima scut.
Ca doare când te insult,
Dar sper sa ma crezi pe cuvânt.
Când spun ca te iubesc,
Și datorie tie azi trăiesc.
Și datorie tie eu trec,
Prin zilele astea reci.
Cu toate astea mămica mea,
Imi cer iertare in fata ta.
Când sunt obraznica și te ranesc,
Dar sper ca știi cât de mult te iubesc.
Ne mai certam uneori,
Dar viața nu e doar cu flori.
O sa trecem peste ploi.
Si de astea zilele de joi.
Ești unica in viața mea,
Ești lumina in noaptea mea,
Si ești raza mea de vara,
Când vine iar asta toamna.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Cum ar fii?
Cum ar fii să nu fim?
Să uităm tot ce știm?
Sa învățăm să iubim?
Sa ne cerem iertare?
Scrisă într-o scrisoare,
Cum ar fii?
Sa fim copii?
Să ne îndrăgostim umil,
Uitând de ce va fii.
Cum ar fii?
Să te îndrăgostești de o inima pătată,
Suflată,poate fără viață,
Poate neștiind a iubi,
Poate neștiind a trăi.
Tu sperând că ai,
Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.
Poate ai să-i dăruiești,
Dar poate nu ai sa primești.
Cum ar fii?
Să încă speri în fantezii.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.
Poezia din adâncuri
De câte poezii mai e rost?
Sa le citești,poate ai să înțelegi.
Căci dragostea nu are cost,
Dar nu poți avea ce alegi.
De câte poezii mai e nevoie?
Să înveți să mă tratezi,
Câte nopți o să mă ploaie,
Câte dorințe nu ai să crezi?
Câte poezii să mai scriu?
Sa mi dai un răspuns la ele.
Sa nu mi le citești la sicriu,
Ca ele de tine au nevoie.
Citește le cat vei vrea,
Căci nu le vei simții.
Ce oferă dragostea de ea,
Ce nu vei mai primi.
O lumină în noapte
Lumina n noapte,
Te caut grăbit,
Uitasem de păcate,
Uit ca te am iubit.
Lumina n noapte
Nu ți am povestit,
Cum te strâng în brațe,
Cum te am îndrăgit.
Noaptea n lumina
Nu te am găsit,
Mă port ca o străină,
Totuși nu m ai prețuit.
iartă ma mama
Știu mama ca nu te ascult,
Și poate ți am pus pe inima scut.
Ca doare când te insult,
Dar sper sa ma crezi pe cuvânt.
Când spun ca te iubesc,
Și datorie tie azi trăiesc.
Și datorie tie eu trec,
Prin zilele astea reci.
Cu toate astea mămica mea,
Imi cer iertare in fata ta.
Când sunt obraznica și te ranesc,
Dar sper ca știi cât de mult te iubesc.
Ne mai certam uneori,
Dar viața nu e doar cu flori.
O sa trecem peste ploi.
Si de astea zilele de joi.
Ești unica in viața mea,
Ești lumina in noaptea mea,
Si ești raza mea de vara,
Când vine iar asta toamna.
Cine sunt?
Deseori ma gândesc,
uitându-mă la lună,
Dacă chiar îmi place cum trăiesc,
Dacă chiar am inima bună.
Cine sunt…cine sunt?
Ma nedumeresc eu cu ea
Doar luna știe ce înfrunt
Doar luna frumoasa mea.
Ma rătăcesc printre goluri,
Oare…oare a observat?
Ma rătăcesc printre doruri
Caci nu știu ce viața am de dat.
De primit tare aș vrea,
Luna nu o muți
De iubind cumva,
Doar stând sa o asculți.
Cum ar fii?
Cum ar fii să nu fim?
Să uităm tot ce știm?
Sa învățăm să iubim?
Sa ne cerem iertare?
Scrisă într-o scrisoare,
Cum ar fii?
Sa fim copii?
Să ne îndrăgostim umil,
Uitând de ce va fii.
Cum ar fii?
Să te îndrăgostești de o inima pătată,
Suflată,poate fără viață,
Poate neștiind a iubi,
Poate neștiind a trăi.
Tu sperând că ai,
Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.
Poate ai să-i dăruiești,
Dar poate nu ai sa primești.
Cum ar fii?
Să încă speri în fantezii.
[Ecouri de iubire]
Dragoste,ceva mai dulce
ești luna ce ma duce undeva
Numai dorul sa numai fuge,
Tot lângă ea voi umbla.
Gingașa suna putin,
Luna o iubeai,
ai vrut sa fie totul divin,
doar pe ea o iubeai.
Strângând din dinti încet
Pareai speriata,
Ma rugai sa plec,
sa vina ea de ndată.
Vorbeai cu ea despre mine,
De ce te am crezut?
Mințeai ca îți este bine,
De ce te ai prefăcut?
Stăteai după unii,
De mine nu ți pasa,
Vedeai lumina lunii,
a mea nu te interesa.