spre cer

De câte poezii mai e rost?

Sa le citești,poate ai să înțelegi.

Căci dragostea nu are cost,

Dar nu poți avea ce alegi.

De câte poezii mai e nevoie?

Să înveți să mă tratezi,

Câte nopți o să mă ploaie,

Câte dorințe nu ai să crezi?

Câte poezii să mai scriu?

Sa mi dai un răspuns la ele.

Sa nu mi le citești la sicriu,

Ca ele de tine au nevoie.

Citește le cat vei vrea,

Căci nu le vei simții.

Ce oferă dragostea de ea,

Ce nu vei mai primi.

Dau vina pe traume sau pe trecut,

Căci nu știi să mi dai un răspuns.

Doar stai în fața mea tăcut,

Și aștepți să fii străpuns.

Cu faptul de a iubii,

Cu gândul de a fi uitat,

Cu inimă de a trăi,

Și cu sufletul împăcat.

Ești sec,distant,nu știi ce mai vrei

mă dorești,mă îndrăgești,doar până la trei.

Dis de dimineață, să nu ți dau răspuns,

Numai poți vorbi,fiind deja străpuns.

În fum de țigară,un gând destinat

Să nu ma simt precară

Când am mersul clătinat

Sărutul ce vindecară,

Singurătatea primară.

Galaxiile sunt descrise pe corp

O hartă interstelară

Vreau să uităm de tot,

Până în ultima zi de vară.

Să-mi săruți tatuajul în iarnă,

Sângele proaspăt uscat,

Așa cum viața aștearnă,

Gândul secat,îmbrăcat,marcat

Euforia scurtă,

Dependența de oxitocină,

Cum mergem fără rută,

Nu ma simt o străină

Dragoste,ceva mai dulce

ești luna ce ma duce undeva

Numai dorul sa numai fuge,

Tot lângă ea voi umbla.

Gingașa suna putin,

Luna o iubeai,

ai vrut sa fie totul divin,

doar pe ea o iubeai.

Strângând din dinti încet

Pareai speriata,

Ma rugai sa plec,

sa vina ea de ndată.

Vorbeai cu ea despre mine,

De ce te am crezut?

Mințeai ca îți este bine,

De ce te ai prefăcut?

Stăteai după unii,

De mine nu ți pasa,

Vedeai lumina lunii,

a mea nu te interesa.

Hai să ne sinucidem!

M ai crezut nebună în delir

Când țigara o aprindem

Nu desfășor firul fictiv

Parcă îți aud gândurile

Și simt ca înnebunesc

Când nici furtunile

Nu mă lasă să trăiesc

Tu mi ai spus să ucid

O lume nemiloasă

Să mă aleg pe mine,translucid

Să mă regăsesc acasă

Uite mă aici,mare dragă,

M ai învățat să mă iubesc,

Să devin o filoloaga,

fără să te vad,cum îmi zâmbești

Cum ar fii să nu fim?

Să uităm tot ce știm?

Sa învățăm să iubim?

Sa ne cerem iertare?

Scrisă într-o scrisoare,

Cum ar fii?

Sa fim copii?

Să ne îndrăgostim umil,

Uitând de ce va fii.

Cum ar fii?

Să te îndrăgostești de o inima pătată,

Suflată,poate fără viață,

Poate neștiind a iubi,

Poate neștiind a trăi.

Tu sperând că ai,

Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.

Poate ai să-i dăruiești,

Dar poate nu ai sa primești.

Cum ar fii?

Să încă speri în fantezii.

Obosit-au ochii mei a privi-n zadar

Viitorul descoperit într-o groapă,

Căci voiam un parcurs de-un dar

Dar s-a nimerit în mâna cu o sapă.

Și privind în jos, mintea mi-o îngheață.

În cap am furtuna și-n inimă foc,

Ca orișicare conflict într-o viața,

Amuțind până și minutele în loc.

Apoi ridicându-mi ochii spre cer,

Cuget la o simplă întrebare:

De ce mi-e dat mie ninsoare și ger,

Când eu am cerut căldură și soare?

Insa când nu voi mai fi-n această lume

Și luminile toate se vor stinge,

Vreau ca pe crucea mea în culme

Aceste cuvinte să se pot distinge:

Într-o zi, când îmi va fi dat a murii,

Nu-ti opri clipele, viata ți-o deșteaptă

Și n-o lăsa purtată in voia sorții

Plutind pe calea sfântului așteaptă.

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Detest țelurile. 

Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate, 

de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință 

și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real. 

Speranța este în van. 

Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede. 

Omul care nu are mâncare, dar are speranță, 

moare mult mai încet și moare prost. 

Prost, pentru că a trăit mințindu-se că 

va exista o zi în care să-i fie mai bine. 

Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,

doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.

În final, ceea ce ne face oameni este moartea

Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?

Acela este singurul nostru destin comun. 

Deseori mă gândesc la mine

Ca la o floare ce a reușit să înflorească

Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului

O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte

Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.

Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă

Poate că nu e cu nimic specială

Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj

Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?

De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța 

și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?

De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Cuvintele astea, înfundat, se aud,

Ca un ecou de mult apus

În cea mai adâncă peșteră a subconstientului.

Traiește clipa, traiește momentul

 Bâjbâi, abia apuc de coada momentul,

Clipa se prelinge macabru de iute,

Alunecând printre degetele mele, aproape moarte.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Dar cum? Vă întreb eu pe voi:

Cum să trăiești, în primul rând,

Când abia simțim cum ne poartă viața-n spate?

Traiește clipa, traiește momentul

 Cu amar și jale cânt doine-n peșteri,

Sperând că răsună peste pustiile câmpii;

Cu lacrimi arse pe obraji, cântecul se frânge.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

O s-o rostesc ca pe cea mai dragă rugăciune,

Până când clipa o să devină infinită

lar momentul va atinge sacrul apogeu.

Trăiește clipa, trăiește momentul 

Iar când tu, alchimistule,

Vei atinge cea dintâi filosofie,

Uşor să-ți treacă sufletul în eternitate.

Târât prin iad fost-am de gânduri grele,

Păcat cu păcat, mi-am vindecat rănile, 

Și-n bezna adâncă a lumii nemiloase,

Mi-apar pe retină momentele noastre.

Sub pași, scrum și vise zdrobite de tine,

Cerul prea sus, pământul prea stâmt,

Cu lanțuri din umbre, legat fost-am de piciore

Și în zori m-au lăsat fără gals, fără drum.

Dar Iadul nu-i foc, sau flăcări de ceară

E frigul din piept, cand rămâi tu cu tine,

E timpul ce curge în neștire afară,

Când nimeni nu vine, să fie lângă tine.

Ține-mă de mână,

când mă zbat, ține-mă;

plângând, fii lângă mine,

pictând cu sânge durerea ce vine.

Aproape te simt rece,

dar, cu regrete, te încălzesc.

Frigul... știu că nu va trece,

nu încerc să te îmblânzesc.

Știu că și tu mă simți —

strange-mă… știu că nu minți.

Eu te-am construit ideal,

ești cât se poate de real.

Vital, prin vene îmi treci cu fier,

fierb și mă oprești în ger.

Mulțumesc pentru rezistență…

și eu m-aș rupe de o așa ființă.