Cât o rădăcină

Bună dimineața, frumusețe!

Bună dimineața!

Bună!

Bun

Bu

B…

ahhh… nu pot să opresc dimineața

să nu se termine,

Așa cum nu pot controla

nici dorul pe care-l simt pentru tine.

Undeva, în dimineața asta superbă,

E cineva și mai superb,

Și nu știu inima mea cât mai duce

Să nu-i vadă zâmbetul ăla dulce.

Aș fi așteptat până diseară să-i scriu,

dar m-a cuprins

așa pe neașteptate

un sughiț

și nu o să mă risc

să știu că omul meu preferat,

e supărat sau trist.

Sper că știe că îl iubesc,

și că e primul meu gând dimineața

când mă trezesc,

Și că pe mine, atunci când tristețea

încearcă să mă întunece,

Îmi imaginez cum îl strâng tare în brațe

și îmi trece.

(fără să exagerez sau să te sperii, dar mi-am imaginat asta de atâtea ori deja,

încât îmi datorezi până acum cam un milion de îmbrățișări, treaba ta 😎)

Vezi, ți-aș spune că

Nu știu de ce anume

Mă tot gândesc la mâine

Când am putea construi pentru noi

O nouă lume.

În care ploaia nu-i rece

Și timpul nu trece,

Și cerul e mov.

Când plouă,

plouă cu verde

O lume a noastră

În care ne iubim

Și nimeni nu vede.

Și din nori construim orașe,

Din ochii tăi case,

Care să poarte căldură

Din sufletul tău

Frumoasă făptură.

Din minute facem ore,

Din ore alte ore cresc,

Noi ne mutăm undeva

Înspre vest.

Într-o casă cu vedere la mare

Să-ți răsară dimineața pe chip

Cel mai strălucitor soare.

Vezi, ți-aș spune că

Eu consider și cred,

Cât de norocoasă sunt

Să-mi fie teamă

Că pot să te pierd.

Nu vreau să mă resemnez,

Dar cât de norocoasă sunt

Că pot să te visez.

Că pot să privesc

la oameni zburând

Cu tine în gând.

Cât de norocoasă sunt!

De asta îmi doresc pentru noi

O lume nouă

În care există doar azi

Și soarele îți răsare pe obraji.

Aproape uitasem că-i toamnă încă,

Pe poteci… frunze căzute, tăcute.

Trec oameni și le calcă-n picioare,

Dar cine să le ajute?

Te văd într-un colț de alee, sub tei,

Cea mai frumoasă dintre frunze, și-mi spui,

Să nu te calc, că încă mai vrei

Să mângâi o rază de soare, întâi.

Rămâi lângă teiul bătrân și uscat,

O frunză pierdută în toamnă… și-mi doresc

Să trec cu grijă pe lângă tine,

Să nu te strivesc.

Dar nu pot să te las pe alee,

Te iau cu mine, cu grijă, încet,

Lumea tăcea, timpul se oprise,

Și eu te purtam toamna… în buzunarul meu drept.

Că mi-e timpul un prieten cu două tăișuri

și mă încred în el, deși nimeni altcineva nu-l crede cu adevărat,

decât dacă a adormit buimac în tufișuri,

pe când era mort de beat.

Mereu se spune că timpul le rezolvă pe toate,

dar eu cred că, de fapt, timpul doar trece…

Și câte din lume, care au fost și sunt importante,

n-au rămas fără viață în timpul rece?

Sunt supărată pe mine că timpul se duce

și te absoarbe câte puțin în el, zi după zi,

și nu pot să-i fac nimic decât să-mi spun

că așa e felul lui de a fi…

Nu știu cum ceva care nici nu poate fi văzut

poate să-mi pună în suflet cel mai urât anotimp

peste câmpul de flori de primăvară

prin care te plimbi…

Frumos ghiocel, tu să nu rămâi în timp.

De-aș ști ce umbră te atinge,

Aș smulge-o iute din drumul ei,

Să pot să-ți pun în ochi lumină

Și-un strop de cer din ochii mei.

Tu nu ești singură în gânduri,

Știu, nu poți fi cu mine mereu,

Și ție ți-e greu uneori, știu bine…

Dar chiar dacă ești departe-n lume,

Tot ești cel mai aproape om de sufletul meu.

Te priveam azi… ești așa superbă,

Cum sufletul ți se-aprinde pe chip,

Ai un fel magic de-a răspândi lumină

Oricărui om, oricărui timp.

Tu ești tot dorul meu din lume,

În tine stele se joacă și strălucesc,

Iar dacă-n ochii tăi vine vreo umbră,

Să nu-ți faci griji, ca să îți treacă eu o s-o… iubesc.

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

Îți miroseau brațele a-mbrățișare 

A viața... a eternitate...

Și totul-n jur prindea culoare

Cu vinul ce-adia miros de libertate.

Azi visele imi curg ca râul 

Printre tăceri și gânduri line 

Și doar îmbrățișez cuvântul,

Ce rădăcini și-a-nfipt în mine.

Se ridică un pod de ceață 

Peste gându-mi viitor

Pași cuminți, dar plini de viață 

Îl urmează.. plini de dor.

Să găsească acea rază 

Ce arde doar pentru noi...

Prin deșertul tăcerii o oază, 

De speranță....că vii înapoi...

din ce cer te ai despris tu lumina

si de ce

ai venit sa ma vezi

 razvratita fugind din ce soare

ai ajuns tu aici fara vina

Nu-ntelegi ca sclipirea  ta doare

Ca semeata pasesti tu lumina

Iar in mine-ntunericui greu

Din ce cer ai venit tu senina

Si de ce pentru sufletul meu?

Amoroasa mea cu chip strălucitor,

Dă-mi un răgaz

Căci de tine îmi e dor

Și-aș vrea lin

Ceva necunoscut să-ți arăt,

Așa că ia-mi numele

În strigăt.

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Usturoi

În poiana Căciulata, 

La răscrucea dintre drumuri 

Ședeau stupuri, ce fac miere,

De albine și bondari..

Mare vlagă si putere

aveau cele doua stupuri,

Acestea făceau multă miere

Să hrănească-atâtea trupuri

Totusi printre toate-acestea 

Într-o zi, un exemplar

Albinuța Miisa Vasa

Se-ntâlni cu un bondar

Miisa era silitoare

Zi de zi strângea polen

Pentru sute de surate

Ca să aibe stoc din plen

Bondărelul Niți Boia

Nu era asa de harnic

El mai mult privea spre ceruri

Astfel fiind un bondar calic

Miisa mergea la polen

Spre o floare de leurdă

Când deodată, pe teren

Apăru o altă rudă

Aceasta chiar încântată

Salută din depărtare

Prin mișcări de dans se pare

Fără vreo inverșunare

"Ziua bună, surioară!

Ai venit și tu pe-aici?"

Pe o voce masculină 

Un răspuns ca altul, nici

"Tu nu mă vezi fată dragă?

Nu-s albină, ci bondar! 

Am venit mai fără vlagă

Totusi sunt proprietar."

Se aproprie albina

"Doar așa de rezolvăm

Un concurs de dans să facem,

Talentul să-l arătăm!"

Bondarul mai înțepat

Acceptase, din instinct

Nu se pricepea la dans

Dar simțea ceva distinct

Albinuta se distra

Parcă era chiar acasă

Bondărelul mai grăsuț

Se impiedică indată

"Ești ok? Te-ai lovit tare?

Of, prostuță ești tu Miisa..

De vedeam că tu, bondare

Nu stii bine a dansa

Aș fi luat eu altă floare..

Dar voiam a mă distra!"

Bondărelul între timp 

Se îndrăgosti lulea

Părea doar o albinuță 

Dar, drăguță îi părea

"Ei acum, rezist și eu

Dar am altă întrebare;

Pe matale cum te cheamă,

Albinuță zburătoare?"

"Miisa Vasa mă numesc! 

Dar tu cum te numești?"

"Niți Boia mi se spune!

Și zi, unde locuiești"

Tot vorbiră și vorbiră

Până apusul veni

Totuși floarea de leurdă

Mintea le va cotropi

(...)

Au trecut de-atunci trei zile

Niți Boia, negăsit

Atunci Miisa realizase:

"Poate Boia a murit.."

Zbura repede spre floare

Acea floare de leurdă

"Unde ești tu măi,bondare?"

"Sunt pe floare!" Boia zburdă

"M-ai uitat tu oare, Boia?"

 Își spusese ea în minte.

Și atunci, Ea, chiar de Boia

Imediat se despărțise.

(…)

Patru sezoane s-au dus

Toamna, iarnă, primăvară,

Vara incepu culesul

De polen de-odinioară

Merse Miisa la leurdă

Uitând tot ce s-antâmplat

Iar acolo Niți Boia 

Recita, ea l-ascultat

"Albastru-i cerul, Galben soarele

Roșu e ce simt spre tine

Verde este usturoiul, 

Și m-aduce tot la tine"

Miisa fiind supărată

L-a certat de numa numa

Știa că a fost rănită

Deși tot dorea cu Boia

După-o vreme, și-ncă două

Leurda a și crescut

Și mirosul de-usturoi

Mereu când trec e plăcut

Albinuța și Bondarul

Trăiesc acum separați

În poiana Căciulata

De o floare separați

De un miros adunați

Și în vise căutați..

de Cioc Tiberiu

Ce este iubirea ?

E atunci când te ții de mână cu cel iubit

Sau poate atunci când îi spui câ de mult îl iubești

Ce este iubirea ?

Atunci când stai singur doar tu cu tine

Sau când îți dăruiești ultima țigară din pachet

Ce este iubirea pentru tine ?

Să îți aducă flori sau ciocolată

Să îți spună cât te iubește

Sau poate să ți scrie o poezie cu titlul “ prima mea iubire”

Ce înseamnă iubirea ?

Un soare ce ne luminează și încălzește inimile

Sau poate luna care întunecă cerul ca să putem vedea stelele

Poate mirosul trandafirilor pe care iubitul tău tii aducea

Ce înseamnă iubirea pentru tine ?

Să o iubești chiar și-atunci când ea greșește

Sau înseamnă să ierți fără să aștepți o schimbare

Ce este iubirea ?

Un copac cu frunze verzi ce dă să înflorească

Apoi noi ca doi copii să le culegem și să facem o coroană

Sau poate ploile de vară ce ne răcoresc de atâta soare

Ce este iubirea ?

Să-i întinzi mâna omului ce te-a rănit

Să-l ridici de jos când el pe tine doar te-a coborât

Sau poate să te împaci cu ideea că unii nu te pot iubii

Și atunci ce e iubirea ?

Un infinit care nu durează la nesfârșit

Și chiar dacă ar dura la infinit, noi nu trăim la nesfârșit

Tot nu am înțeles ce este iubirea

Dar poate asta e ideea , iubirea nu trebuie să însemne ceva

Iubirea nu trebuie să fie despre sau pentru ceva

Iubirea doar trebuie

Și cred că e destul ca să încerc