Autorul Loredana Țurcan

Ai zis că vrei să-ți dedic o poezie doar ție

Pot să-ți îndeplinesc dorințele,dar când te vei căsători cu mine?

Nu rezist să nu te știu al meu,să nu îți fiu soție

Știu că la finalul timpului meu îmi vei aparține.

Ce-ar putea glasul meu mort să împărtășească despre noi,

Dacă iubim așa mult, încât ne evităm și ne ascundem?

Poveștile de dragoste mereu se vor termina în doi

Astfel cei goi,și anume noi,sufletul unul altuia îl pătrundem.

Dacă am juca vreodată într-o piesă de teatru,

Eu aș fi acea femeie care e nebună după tine,

Iar tu, tu ai fi acel bărbat pe care l-ar împărți dracu-n patru,

Încercând din răsputeri să mă facă să nu-l pot obține.

Ești un mare porc care nu-și vede de treaba lui.

Ți-aș da în cap cu tot ce aș prinde la mâna dreaptă,

Dar și când te-oi prinde te voi săruta în noapte până vei simți razele soarelui…

Până atunci las ca relația dintre noi să rămână tăcută,să vorbească în șoaptă.

Sunt atâtea sentimente

Ce nu le pot explica,

Și mă doare sufletul

Că eu nu te pot avea.

Stau și mă gândesc la tine

Dacă te gândești la mine,

Oare ție îți e bine

Să mă vezi că nu sunt bine?

Mă complimentezi tu foarte

Și îmi spui că sunt specială,

Însă nu atât de tare

Ca tu să mă iubești iară.

Scăldată în ploaia de culori

Îmi prind un curcubeu în plete,

Mă ascund în ruginiul toamnei

Ca sub o ploaie caldă.

Înfloresc în urmă stropi de lumină

În care sufletul își va usca trupul.

Acum sau poate altă dată

Vom scrie poeme

Și povești de dragoste

Întregului  univers.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.

Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare 

Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!

De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări, 

Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc

Acel miros sublim, divin, nepământesc

Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...

Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu

Nevoia mea de tine mi-a devenit acută 

Sufletul mi te cere, te strigă permanent...

Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...

Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,

Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune

Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,

Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...

Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece

Crezând că într-o zi doru-mi va trece, 

Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin

Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!