Author Loredana Țurcan

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

La o masă galbejita 

Isi dramuia bănuții 

O față-mbatranita,

Implorandu -și sfinții. 

Cu mâna tremurând

Calcula in gând, 

Din privirea i plăpândă

Lacrimi culegând..

Si la colț de stradă 

Mâinile i intinse 

Deznădejdii pradă 

Si frământărilor plănse.

Cu un glas sfios,

Tresarind din buze ,

Cerșea tănguios

Copleșită de scuze.

Iar la sfârșitul zilei

Își cumpărase o pâine 

Din avuția milei,

Îmbucănd suspine....

la inceput ei cer apa intr-o cana,

apoi - sa imparti cu ei dejunul, prinzul si cina,

pastile de singuratate, bandaj pentru rana,

loc pentru ginduri, haine, chiar pentru masina.

la inceput intr-un colt ei iti cer sa stea,

apoi isi doresc si in capul mesei sa-si faca loc.

la inceput ei din suflet sint gata sa-ti dea,

apoi te-ar batea, injura si la urma ti-ar da si foc.

la inceput ei iti cer sa-i asculti un minut,

apoi - sa astepti luni intregi, cind ei vor sa plece.

eu stiu toata schema aceasta, scumpul meu Brut,

dar, pentru-nceput, da-mi o cana cu apa rece.

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

E strada pustie, iubito, şi e noapte.

Doar eu în maşină şi radioul la maxim

O cântă pe Lhasa De Sela: De Cara a la Pared.

Şi plouă în maşină, dar e senin afară...

Şi ploaia se prelinge-n acorduri de chitară.

Mă uit în oglindă, retrospectiv mă-nconjoară o emoție pură... transcedentală.

O vrajă subtilă, uşor subliminală, se difuzează-n lumina stradală

Şi-n nostalgia perfect senzuală.

Stâlpii degajă, ambiental, luminile calde de felinar,

Aliniați ordonat pe pavajul mozaical,

Cu tentații de dans în umbre cu ritm literar.

Mă cuprind de volan în propriul tangou cerebral.

Şi parcă pasu' mi-alunecă incendiar, precipitat într-un sprint culminant de final...

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.