Mă uit
Mă uit spre cerul nopții
și nu văd luna,
Mă uit incontinuu și n-o găsesc
și simt cum puterile-mi slăbesc.
Ma uit la oameni
și nu-i înțeleg,
mă uit incontinuu și realizez
că s-au pierdut...
prin a lor trecut,
Mă uit la mine,
mă uit la chipul meu...
fără nesocotire,
văd apoi o fată gingașă
și plina de iubire.
Category: Thoughts
All author's poems: Loredana Țurcan
Date of posting: 22 февраля 2023
Comments: 1
Views: 752
Comments
Poems in the same category
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Pierdut
Daca sorta a vrut asa sa ma pierd in lipsa ta
sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine !
as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde
tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu
traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici
inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut
as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......
(publicat de ana maria stoica fata pierduta)
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Manifest
ALCOOL ȘI TUTUN
Momente de pierzare
Poți sa fi tu cel mai bun
Te pierzi pe drum frățioare
De la joaca ajunge viuciu
Plătești cu anii un sacrificiu
Pe care poți să-l lași deoparte
N-ai nevoie stai departe
De familie te îndepărtezi
Pe prietenii tu îi crezi
Ca vor fi mereu cu tine
Si la rău dar și la bine
Sună foarte bine oferta
Insa stai să-mi iau agenda
Sa ma uit cine-i in spate
După 12 ani jumate
De petrecerii, veselii
De prostii și măgarii
Chiar ei, prietenii-s departe
Au fugit cu lașitate
Când probleme au apărut
Și lângă mine i-aș fi vrut
Azi îmi port singurătatea
Insa poate vine partea
Când sa fiu poate mai bine
Dar fără "prieteniii" că-s ruine
Недосказанное
Они мне обещают жизнь,
Они! Слепые от рожденья.
Пытаясь только услужить,
Слепым и глупым убежденьям.
Они мне обещают мир,
Руками красными от слизи.
Пытаясь запереть меня в сортир,
Прикрасами их идеальной жизни.
Necunoscute
n-ai de unde să știi adevărul
despre ceva ce nu s-a întâmplat încă
e ca în dilema cerșetorului aflat între două pâini
una care nu exista
pur și simplu
iar alta care trebuia să vină
dacă uneori mă prefac că-mi înghit lacrima
nu-nseamnă că repet greșeala lui Polichinelle
chiar nu știu dacă voi vâsli toată viața
în acest ocean indian al iubirii
dacă în barca mea nu se vor prăbuși toți albatroșii
lui Baudelaire
amarnic
dar parcă prea târziu
îl plânse Ghilgameș pe Enkidu
de aceea nu-mi mi fac nici un fel de iluzii
însă nici nu disper
este posibil ca pisica să nu se joace cu drobul de sare
iar moartea să-ntâlnească noaptea pe drum…
Dacă
Dacă zilele ar fi ca nopțile,
Nu ar mai exista lumina călăuzitoare.
Dacă vocea ar fi mută,
Cuvintele nu ar mai exprima sentimentele.
Dacă sentimentele nu ar exista,
S-ar așterne o tăcere rece.
Dacă nu ar exista o clipă tandră,
Sufletul ar îngheța în neant.
Dacă nu ar exista culorile,
Totul s-ar adânci în umbră.
Dacă forme nu ar exista,
Fondul nu ar mai avea sens.
Dacă omul din noi n-ar exista,
Omenia ar fi îngropată-n nefast,
Și sălbăticia sentimentelor
Ar dezvălui monstrul uman.
Pierdut
Daca sorta a vrut asa sa ma pierd in lipsa ta
sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine !
as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde
tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu
traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici
inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut
as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......
(publicat de ana maria stoica fata pierduta)
Cararea
Cararea aceasta e lunga...
Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,
Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,
Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,
Cu ploaia îngrijorării.
In spate strălucesc zorii vieții,
In fata,zarea apusului se-arata...
Pe-alocuri,frumusețea visării,
Cararea aceasta e lunga,
Am obosit de-atata drum,
Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..
Manifest
ALCOOL ȘI TUTUN
Momente de pierzare
Poți sa fi tu cel mai bun
Te pierzi pe drum frățioare
De la joaca ajunge viuciu
Plătești cu anii un sacrificiu
Pe care poți să-l lași deoparte
N-ai nevoie stai departe
De familie te îndepărtezi
Pe prietenii tu îi crezi
Ca vor fi mereu cu tine
Si la rău dar și la bine
Sună foarte bine oferta
Insa stai să-mi iau agenda
Sa ma uit cine-i in spate
După 12 ani jumate
De petrecerii, veselii
De prostii și măgarii
Chiar ei, prietenii-s departe
Au fugit cu lașitate
Când probleme au apărut
Și lângă mine i-aș fi vrut
Azi îmi port singurătatea
Insa poate vine partea
Când sa fiu poate mai bine
Dar fără "prieteniii" că-s ruine
Недосказанное
Они мне обещают жизнь,
Они! Слепые от рожденья.
Пытаясь только услужить,
Слепым и глупым убежденьям.
Они мне обещают мир,
Руками красными от слизи.
Пытаясь запереть меня в сортир,
Прикрасами их идеальной жизни.
Other poems by the author
Cu sufletul taci
Nu mă mai iubești, dar mă privești
În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,
Nu știu cum faci, dar reușești
Deseori să mă pui în suspin.
Nu mă iubești, dar nici nu încerci,
Prioritățile ne sunt diferite,
Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,
Dar la tine nu știu ce se mai simte.
Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,
Iar așa simt că timpul mi se pierde
Dorința a dragostei văd că nu mai pui...
Divinul dintre noi nu se mai vede.
Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci
Căci degeaba încerc să trec cu vederea
Mesajele în care și cu sufletul taci,
Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.
Mă mai iubești? sau pot să uit?
De noi? De tot ce am avut?
Ce facem? Lăsăm totul în trecut?
Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?
Una cu natura
La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,
Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,
Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,
Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare.
În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,
Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,
Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,
Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam.
La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,
Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...
Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura
Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Ascunsă sub lună
Ochii ei albaștri
Și parul ei de-un cafeniu închis,
Cu ale sale plete-n vânt
Se ascunde-n propriul râs,
Se teme să se arate.
Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie
În timp ce răsare luna ruginie...
Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,
Și nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate.
Sânge din sângele tău
Oare dormi liniștit,
neștiind,
dacă sânge din sângele tău...
respiră?
Oare îți mai suntem prin gânduri,
trăind,
dacă propriul tată nu sună,
să vadă dacă copii lui în seară...
ațipiră?
Eu o sa vin
Eu o să vin, nu o să mă duc fără să nu vin,
Nu voi părăsi, nu voi pleca fără să nu mă-ntorc,
Eu o să iubesc, mai greu dar voi iubi din plin,
Balansul între noi o să mențin, dezechilibru, eu, nu o să provoc.
Eu o să încerc, nu o să mă las fără ca să nu încerc,
Nu voi urî, nu voi urî căci nu-mi stă în fire,
Eu o să înot prin viață, încet ca să nu mă înec
În cele ce mă așteaptă, să le trec printr-o privire.
Eu o să înțeleg, nu voi lăsa ca întrebări să apară,
De-or apărea, nu o să întreb, nu o voi face dacă tu nu te simți comod,
Eu o să aștept, nu o să mă grăbesc, să fiu sigură
Că inima mea cu a ta vor avea un rod.
Cu sufletul taci
Nu mă mai iubești, dar mă privești
În zilele-n care cu privirea ne-ntâlnim,
Nu știu cum faci, dar reușești
Deseori să mă pui în suspin.
Nu mă iubești, dar nici nu încerci,
Prioritățile ne sunt diferite,
Tu astfel pe toate mi le-ntreci ,
Dar la tine nu știu ce se mai simte.
Nu mă iubești, dar nici nu mi-o spui,
Iar așa simt că timpul mi se pierde
Dorința a dragostei văd că nu mai pui...
Divinul dintre noi nu se mai vede.
Nu mă mai iubești și nici nu mă aștept să o faci
Căci degeaba încerc să trec cu vederea
Mesajele în care și cu sufletul taci,
Ce mai târziu nu îmi mai aderă gândirea.
Mă mai iubești? sau pot să uit?
De noi? De tot ce am avut?
Ce facem? Lăsăm totul în trecut?
Faptul că mă iubeai, dar să arăți nu ai putut?
Una cu natura
La începutul verii mă pomenesc plimbându-mă prin foioasele păduri,
Puteam vedea frumusețea naturii ce mă scăpa de așa numite gânduri,
Cutreieram câmpiile pe la apus de soare prin iarba verde, pe răcoare,
Priveam fiecare detaliu, întregul pastel încărcat de a soarelui culoare.
În miezul verii mă pomenesc pășind prin apa dimineții din lacul adormit,
Eram una cu lacul, în fiecare dimineață de iulie prin apele lui am plutit,
Puteam simți cum mă trezesc mai tare cu fiecare pas pe care-l făceam,
Cu apa lui atât de rece, de el eu depindeam.
La sfârșitul verii mă pomenesc stând sub copacul cel pustiu ce mai scotea câte un murmur,
Lipit de el, de parca îi citeam povestea, înțelegând că era bătrân și atât de singur...
Singurătatea pe care o împărțeam, prin scoarța lui o puteam captura
Și nu eram atât de singură, eram una de-a lui, una cu natura.
Născut îndrăgostit
Născut îndrăgostit,
Unde in Pererîta își are începutul,
O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,
Ce a avut ca vis să treacă Prutul.
"Nu sunt atâția ochi pe pământ,
câtă frumusețe-n jur" ,
Poetul spuse-ntr-un citat,
Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt
Decât pământul pe care ai fost creat.
Un om ce nu putea să nu se lupte
Pentru a sa țară ca să scape,
De cele timpuri în care sufletele erau corupte
Și de rele încărcate.
Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată
Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,
O Independență și o limbă
Ai cărui muncă I s-a reușit.
Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,
Un discipolul din inima-nțelepților
Și prietenul adevărat al cărților.
O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,
A poporului românesc stăpână,
Iar Vieru e cel care a reușit să cultive
În sufletul a zeci de generații,
Dragostea de neam și țară
Prin minunatele creații.
Ascunsă sub lună
Ochii ei albaștri
Și parul ei de-un cafeniu închis,
Cu ale sale plete-n vânt
Se ascunde-n propriul râs,
Se teme să se arate.
Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie
În timp ce răsare luna ruginie...
Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,
Și nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate.
Sânge din sângele tău
Oare dormi liniștit,
neștiind,
dacă sânge din sângele tău...
respiră?
Oare îți mai suntem prin gânduri,
trăind,
dacă propriul tată nu sună,
să vadă dacă copii lui în seară...
ațipiră?
Eu o sa vin
Eu o să vin, nu o să mă duc fără să nu vin,
Nu voi părăsi, nu voi pleca fără să nu mă-ntorc,
Eu o să iubesc, mai greu dar voi iubi din plin,
Balansul între noi o să mențin, dezechilibru, eu, nu o să provoc.
Eu o să încerc, nu o să mă las fără ca să nu încerc,
Nu voi urî, nu voi urî căci nu-mi stă în fire,
Eu o să înot prin viață, încet ca să nu mă înec
În cele ce mă așteaptă, să le trec printr-o privire.
Eu o să înțeleg, nu voi lăsa ca întrebări să apară,
De-or apărea, nu o să întreb, nu o voi face dacă tu nu te simți comod,
Eu o să aștept, nu o să mă grăbesc, să fiu sigură
Că inima mea cu a ta vor avea un rod.
Silvia Mihalachi