În adâncul gândurilor, cuvântul "tu" se pierde,

Poezia neexistă în umbrele tale nedeștepte.

Silueta ta se șterge într-o lume absentă,

Versuri nepronunțate, în taina inimii tăcute.

În ecoul amintirilor, numele tău dispare,

Cuvintele rămân nespuse, într-o poezie rare.

Poezia ta nu există în paginile vieții mele,

Versuri întrerupte, o melodie fără refren.

Prin zăpezile timpului, "tu" devii fără chip,

Poezia neîncepută, o poveste în derapaj.

Versurile se pierd în absența ta tăcută,

O poezie fără "tu", în tăcerea pustiului suflet.

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

mătușa mea Dominique din copilărie

umbla cât era ziua de mare

îmbrăcată într-o rochie albă

cu dantele și strasuri

 la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani

când plecase de nebună în Franța

și când își schimbase numele de fată

în Corbiau

după soț

apoi făcuse calea întoarsă

de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi

răspunzând la saluturi cu „bonjour”

sau „bonsoir”

ori intra la „Christine”

pe vreme de ploaie

pentru o cafea „Carte Noire”

(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)

.

îi spuneam  „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea

din partea tatei

adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros

pentru câine

o pocitanie

îmi era frică s-o privesc în ochi

cum făcea unchiul Virgil

fratele ei vitreg

tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii

albe

pezevenghiul

câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită

(mai puțin a mamei!)

câteodată

când eram prin preajmă

mă chema s-o deschei la nasturii din spate

și eu eram fericit

și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală

.

in living se afla un acvariu imens

cu pești viu colorați

de care Dominique  era foarte mândră

iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară

ca țâncii din clasa întâia primară

mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru

peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic

cei discus și peștele înger

carasul auriu

peștele clovn sau siamezul albastru

aburea geamul în răsuflarea mea caldă

îmi tăiau respirația...

.

parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă

cu dantelă și strasuri

cu rucsăcelul din piele de capră

în spate

un adevărat cuib de miracole

din care scotea mereu câte un baton de ciocolată

câte o bomboană de mentă

jeleuri gumate la pungă

cubulețe de halva din floarea soarelui

cu cacao

turtă dulce

chocofresh kinder

îi râdeau ochii

cum aș putea s-o uit...

Domn poet, te apuci de scris? Crezi că poți? Ia pixu'-n mână!

Etalează-ți bătăturile, cănd stai p-un vers o săptămână.

Ochii dor, coloana-i strâmbă, capu' bubuie, te face psihic,

Ia o pauză, amână, mai citește...când revi, ai tot nimic.

Ai strâns idei, da' nu se leagă,

Mai rapid te legi în beci,

Fiind alergic la progres, parcă inspirația pleacă,

Ai o strofă, vers cu vers, fie ea și slabă,

C-ai găsit o altă rimă nasoală, în afară de: ,,veci".

Las-o moartă, însfârsit foaia-i pătată,

Ai trecut Tabula Rasa, acum la următoarea treci!

Capu' de-ntrebări îl seci: Cum începi? Și cui-i pasă?

Că tu ai lilieci în casă, 

La cum cauți prin cuvinte, ai în minte biblioteci.

Iar te-ntorci de-la-nceput dinnou,

Ș-acum urmează continuarea,

A doua strofă, a trei-a patra, devastarea-ți schimbă starea.

Vezi că: prima nu mai are sens, a doua are alt subiect,

A treia-i scrisă prea complex, și abia ce-ai terminat a patra,

Când observi c-ai intelectu' gata, macarale sunt destule!

Bagă FIFA, lasă arta! Că la cât de rea e,

La scăriile viitoare, mai bine ratează treapta!

Hai mai bine să: Calmează-te!

Că te văd că-ncerci întruna...

Lasă gluma, lasă arfele, dacă vrei ca să fi bun:

Ia-l de creangă p-Eminescu, și zi-ne în ce fază-i luna!

Fă eseu de zece pagini! Explicând ce anotimp e,

Umple foaia cu adjective, lasă arborii-n paragini,

Plebii n-au de un'-să știe, n-o mai nins la ei în casă,

Ca să aibă imaginații!

Epitete fără noimă, presărate cu limbaj arhaic,

,,Ai dracu' pungașii naibii!

Mă uit în dex, ca să par doxă,

Ș-ăstia cred că-s văr cu Stalin!"

Zi-le despre noi doi goi, într-o zi de joi!

Și că de la-atât banal în rime, mă doare puțin la...ploi...

Să dea bine la ureche, forțează și niște cuvinte,

Relochează-n texte verbe, fiindcă merge... zic ce știi?

Totul pentru: să rimeze!

,,N-am făcut degeaba școală, sensu' e direcție!

Cade foaia-n verticală, și ce dacă?

Nu se-aplică atunci când scri!!"

Și pentru orgoliu' tău, crede-te spuma din spume!

Spune-le la toți pe nume, că tu ești pe vers dulău,

Că tu scrii pe-o piesă, cât alții pe albume,

Și nimeni nu-ți poate spune, dacă ești, sau nu capabil,

Ei bine...uite-un adevăr:

Oribil cu felicitări! Penibil cu steluță!

Mediocru în cele mai rele stări! Ia ca premiu-o săniuță!

Cringe-u' a devenit palpabil,

Stai potol cu mintea-ți sumbră!

Ce? Te-ai fript cu limba-n supă-n vis

Și hata, te-ai trezit valabil?

Minus doi, acum stai jos! Ș-alunecă te rog din loc!

Până-n vale-n primu' gard... te oprești când auzi: POC!

Treci de el, pe stânga-i grajdiu', acol' se cere validare!

Patrupezi, cu ochii-n soare, care simt rodaj poetic,

Și devin experți în toate.

Nu te pun io să fi bun; lafel cum nimeni nu te-obligă, 

Unde banu' nu contează,

Masele-ți dau viață... elita te ține-n priză,

Să critici e o invitare, d-aia multora l-e frică, 

Nu vreau jocu', vreau schimbare, aroganța strică.

Mă oftic, că din păcate: mumia avea dreptate!

,,Ușor de scris, când n-ai nimic de zis",

Și așa e! Cu mult nimic, și foiile decorate,

Somitate cu cantitate lirică și castitate critică în spate,

A setat, si mulți ca el, un trend de haine deja-purtate.

Așa... și eu cum sunt? De-mi permit să critic...

Eu cu fiecare pas făcut, îmi vine tot mai greu să scriu,

Fac varice la degetul scurt, și ăl' mare-i mijlociu.

O fi foaia figurantă, sau face figuri de stil,

C-am desfigurat pixu',

Doar un click, fără cerneală,

Întâi cărbuni, după substanță,

Fiind metaforat de viu...

Mii de creiere spălate, ascunse de-o perdea de fum,

Inspiră siguranță de la fumuri expirate;

Cu buzele uscate, și cu oxigen în rate,

Cenzurează filmele deja rulate,

Să-și facă colier din filtru.

Ce vreau să zic e că:

Puțini își iau timp să asculte,

Ăia care-o fac, defapt nu înțeleg prea multe, 

Ăia care ințeleg, simt nevoia să-te-ajute, cu păreri,

Tu le iei ca și insulte...

Blocat în cerc cu capete pătrate, nu vezi bine cum ești TU!

Oameni critică, aplaudă... indiferent, apreciază gestu'!

Ieșind în largul poeziei, dai de valuri cu cuvinte reci!

Și când geniu' nu-i de treabă, treaba e să tot încerci...!

Denis Poetu' - ,,Tot încerci..." 2024

Ei nu mă văd...

Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,

Gândul meu,miile de șoapte,

Nu vad conturul sufletului meu in noapte,

Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,

Și poate,nici frumusețea ascunsa,

Ei nu mă văd,

Trec indiferenți pe langa mine

Ca pe lângă o lira prăfuită,

Ce-ascunde fermecătoare canturi..

Ei nu mă văd,

Și trist,mă pierd în mulțime,

Regasindu-ma pe mine

Doar în propriile-mi gânduri.

Oglinda lor e oarbă,

Ei nu mă văd,

O lacrimă îmi cade,o șterg,

Si-apoi zâmbesc:

Sunt ca macul roșu  pierdut pe câmpuri..

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

În uniforma grea, timpul s-a scurs,

Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.

Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,

Retrag pasul din linia militară.

Echipamentul cândva purtat cu mândrie,

Azi e depus, în amintiri înfășurat.

Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,

Dar acum în inima mea, altceva bate.

În ochii mei se oglindește amurgul,

De pe câmpia militară, privind în trecut.

Gândurile mele, ca stelele din cer,

Își găsesc drumul, către un nou început.

Am luptat cu devotament și cinste,

În uniforma de culori strălucitoare.

Dar acum, inima își caută liniștea,

Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.

Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,

Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.

Prin prisme diferite privind destinul,

 Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.

Din lumea militară, trec acum în alt univers,

Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.

În fiecare pas, îmi simt eliberarea,

Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.

O nouă pagină se deschide în cartea vieții,

Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.

Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,

Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.

În albastrul senin, unde stele dansează,

O mamă iubitoare, în ceruri străluce,

Ca un înger păzitor, în lumina lunii,

Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.

Privirea ei blândă, din înalt suspină,

Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,

Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,

Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.

În ploi de stele, clipele se despletesc,

Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,

O prezență invizibilă, dar mereu vie,

Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.

Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,

Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,

În amintiri colorate, ca un tablou divin,

Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.

Fiecare floare ce-nvață să înflorească,

E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,

Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,

O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.

Prin vise și stele, ea veghează mereu,

O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.

În zborul păsărilor, în mirosul de flori,

Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.

Sărăcia

Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,

Visând la averi, sub cerul cenușiu,

Fără a munci, așteptând daruri de sus,

În timp ce foamea, le roade sufletul.

Fariseii

Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,

Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,

Cu vorbe de oțel, împart dreptate,

Uitate fiind, faptele lor păcătoase.

Libertinii

Cu pântece-nclinat spre plăcere,

Un soi de zei, în propria  lor măsură,

Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,

Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.

Un tablou trist

Într-o societate, divizată și crudă,

Unde fiecare, își alege o rudă,

A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,

Unde moralitatea, e doar o iluzie.

Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,

Unde adevărul, e adesea ascuns,

Unde valorile, sunt mereu pervertite,

Și unde sufletele, sunt chinuite.

Oare vom reuși, să schimbăm această lume?

Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?

P.S.

Poate, într-o zi, vom înțelege,

Că doar împreună, putem să ne schimbăm.

O lacrimă fierbinte curge pe obraz,

Un foc mistuitor arde în piept,

Durerea se naște, un strigăt neîncetat,

Un ecou al sufletului rănit.

Suferința se adâncește, o rană sângerândă,

Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,

Inima se zbate, prinsă în capcană,

O lume cenușie, fără speranță.

Dar din adâncuri, o licărire apare,

O forță neașteptată, o dorință de a lupta,

Lumina speranței străpunge întunericul,

Durerea se transformă în înțelepciune.

Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,

O amintire a suferinței depășite,

Trilogia durerii, o poveste a vieții,

O călătorie spre lumină și libertate.

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.