Iarnă târzie
Albă și neașteptată, iarna s-a întors,
Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.
Natura, adormită, a fost trezită brusc,
De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.
Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,
Casele, acoperite, par castele de cristal.
Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,
În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.
Soarele, palid, se ascunde după nori,
Lumina zilei scade, se lasă întunericul.
Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,
Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.
Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,
Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.
Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,
Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 18 februarie
Vizualizări: 189
Poezii din aceiaşi categorie
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Totul ..e nimic!
Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic!
Marius Ene, Polonia, 07.02.2024
Epigrame XII
Existenţă
Din zori şi până seara tot lucra,
Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,
- Ce paradox…căci el muncea,
Ca să-şi câştige existenţa.
Soţia
Soţia mea când e nervoasă
Exact un câine cu-a sa pradă
Cu faţa latră furioasă,
Cu fundul parcă dă din coadă.
Unora
Epigrame am scris duium,
Să citiţi pe saturate,
Dar sunt criticat acum,
Că sunt foarte nesărate.
Colegei mele
Colega mea îi mare şahistă,
Să facem o partidă, zi de zi insistă,
Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,
Dar am ajuns cu ea la PAT.
Cuplu zodiacal
El e leu şi ea leoaică,
Astrele-au lucrat pe ei,
Şi au reuşit să-i facă,
Chiar un cuplu…de doi lei.
Soţia
Având o genă mincinoasă,
I-am oferit perfid un măr,
Căci doar aşa mai scot din ea,
Un sâmbure de adevăr.
Discuţii
Între patru ochi cu-a mea consoartă,
Aveam discuţii pe orice temei,
De ieri, după o lungă ceartă,
Purtăm discuţii… doar în trei.
Diagnostic
Medicul i-a confirmat o bănuială,
Are probleme cu calculul renal,
Însă eu susţin mai cu sfială,
Că problema e… cu cel mental.
Unui critic
Critic dacă este,
Nu-i mare poveste,
Dar mă înfior,
Că-i şi bârfitor.
Soţiei avocat
Un cuplu perfect, ideal
Cu el şcolit, înaltă clasă,
Cu ea, ce judecă la tribunal,
Dar jură strâmb acasă.
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
transfigurare 1/3
lupta
pentru a câștiga un loc pe zid
lupta
pentru un scor de credit social mare
va rupe aripile
va amuți glasurile
la toaleta publică
aparatul
distribuie hârtie
după merit.
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
Totul ..e nimic!
Omul are lângă el liniștea dar preferă zgomotul, lumina dar preferă întunericul, soluția dar preferă problema, adevărul dar preferă minciuna, ușurința dar preferă greutatea, simplitatea dar preferă complexitatea, viața dar preferă "moartea", totul dar preferă nimic!
Marius Ene, Polonia, 07.02.2024
Epigrame XII
Existenţă
Din zori şi până seara tot lucra,
Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,
- Ce paradox…căci el muncea,
Ca să-şi câştige existenţa.
Soţia
Soţia mea când e nervoasă
Exact un câine cu-a sa pradă
Cu faţa latră furioasă,
Cu fundul parcă dă din coadă.
Unora
Epigrame am scris duium,
Să citiţi pe saturate,
Dar sunt criticat acum,
Că sunt foarte nesărate.
Colegei mele
Colega mea îi mare şahistă,
Să facem o partidă, zi de zi insistă,
Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,
Dar am ajuns cu ea la PAT.
Cuplu zodiacal
El e leu şi ea leoaică,
Astrele-au lucrat pe ei,
Şi au reuşit să-i facă,
Chiar un cuplu…de doi lei.
Soţia
Având o genă mincinoasă,
I-am oferit perfid un măr,
Căci doar aşa mai scot din ea,
Un sâmbure de adevăr.
Discuţii
Între patru ochi cu-a mea consoartă,
Aveam discuţii pe orice temei,
De ieri, după o lungă ceartă,
Purtăm discuţii… doar în trei.
Diagnostic
Medicul i-a confirmat o bănuială,
Are probleme cu calculul renal,
Însă eu susţin mai cu sfială,
Că problema e… cu cel mental.
Unui critic
Critic dacă este,
Nu-i mare poveste,
Dar mă înfior,
Că-i şi bârfitor.
Soţiei avocat
Un cuplu perfect, ideal
Cu el şcolit, înaltă clasă,
Cu ea, ce judecă la tribunal,
Dar jură strâmb acasă.
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
transfigurare 1/3
lupta
pentru a câștiga un loc pe zid
lupta
pentru un scor de credit social mare
va rupe aripile
va amuți glasurile
la toaleta publică
aparatul
distribuie hârtie
după merit.
Culorile Sufletului
M-am săturat de priviri ce doar mă măsoară,
De oameni ce mă vor doar ca pe-o imagine,
Cu ochii lor setoși, doar de formă și splendoare,
Fără a știi ce se-ascunde în sufletul ce plânge.
Mă forțează să dau numere de telefon,
Mă caută în multimea ce nu mă vede,
Dar nu mă întreabă ce iubiri am în gând,
Nici ce muzică îmi atinge inimile de tăcere.
Mă vor, dar nu mă cunosc cu adevărat,
Nu mă întreabă ce culori îmi dansează pe cer,
Nu mă întreabă ce am iubit când am plâns,
Sau ce fel de raze mă încălzesc într-un aer prea rece.
Sufletul meu e un tablou fără semnătura lor,
O pânză de umbre, un peisaj de dor,
Unde fiecare trăsătură e tăcută, dar vie,
Și am nevoie de cei ce mă vor pentru ce am în mine, nu doar ca un decor.
Cum de ai o voce atât de lină, îmi spun,
Și nu mă întrebi ce melodii îmi fac inima să vibreze,
Nu mă întrebi dacă în versuri mă pierd,
Sau ce simt când în tăcere un cântec în mine răsună, căci doar el mă îmbrățișează, mă încălzește.
Cum te simți, mă întrebi cu ochi rătăciți,
Dar doar la suprafață, la ce e vizibil dintr-o viață de culoare,
Nu știi că iubesc să pictez, că în fiecare nuanță
E o lume întreagă, un univers de simțuri, de fiori în tăcere.
Pictez cu alb de neputință, cu albastru de dor,
Cu verde de iarbă ce se plimbă în vânt,
Roșu de foc ce arde în pieptul meu,
Și gri-ul umbrelor ce mă caută și mă pierd în pământ.
Să mă întrebi ce îmi place, ce ador în viața mea,
Să-mi simt iubirea în ochii tăi ce mă vor vedea,
Să fiu o floare ce în zori răsare, nu doar un corp ce trece,
Să mă întrebi, să mă cunoști, să mă știi, nu doar să mă privești ca pe-un obiect ce dispare.
Dar în fața mea rămân doar chipuri goale,
Ce nu văd decât haina mea, nu ceea ce sunt eu,
Și în tăcerea mea, eu mă pierd în detalii,
Căci dacă mă vei întreba, voi fi o poveste întreaga, între stele și cerul meu.
Aș vrea să fii mai mult decât o privire rece,
Aș vrea să simți ce simt și eu, să îmi cunoști lumea,
Să mă întrebi, „Cum te simți, ce culoare iubești?”
Căci doar atunci când mă întrebi, simt că sunt mai mult decât o adiere în vântul ce mă poartă.
Alte poezii ale autorului
Martie trist
Martie, luna capricioasă,
Cu ploaie rece și furtunoasă,
Soarele stins, cerul plumburiu,
Un peisaj trist, pustiu.
Fără o rază de lumină,
Doar lacrimi reci ce cad din cer,
Natura pare adormită,
Tristețea plutește în aer.
Gândurile zboară spre trecut,
Spre amintiri cu soare și dor,
Spre zile calde și senine,
Când sufletul era plin de speranță.
Acum, doar ploaia îmi ține companie,
Și tăcerea asurzitoare,
O singură dorință mă cuprinde,
Să vină soarele și să aducă splendoare.
Dar martie e o lună schimbătoare,
Poate mâine va fi mai bine,
Soarele va străluci din nou,
Și tristețea va dispărea ca un fum.
Până atunci, am răbdare și speranță,
Știu că primăvara va veni,
Aducând cu ea viață și lumină,
Și sufletul meu va fi din nou fericit.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
Martie trist
Martie, luna capricioasă,
Cu ploaie rece și furtunoasă,
Soarele stins, cerul plumburiu,
Un peisaj trist, pustiu.
Fără o rază de lumină,
Doar lacrimi reci ce cad din cer,
Natura pare adormită,
Tristețea plutește în aer.
Gândurile zboară spre trecut,
Spre amintiri cu soare și dor,
Spre zile calde și senine,
Când sufletul era plin de speranță.
Acum, doar ploaia îmi ține companie,
Și tăcerea asurzitoare,
O singură dorință mă cuprinde,
Să vină soarele și să aducă splendoare.
Dar martie e o lună schimbătoare,
Poate mâine va fi mai bine,
Soarele va străluci din nou,
Și tristețea va dispărea ca un fum.
Până atunci, am răbdare și speranță,
Știu că primăvara va veni,
Aducând cu ea viață și lumină,
Și sufletul meu va fi din nou fericit.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Fulgi de zapada
Prin noaptea lină dansează fulgi,
Cu zâmbet de argint, lumina ce-o strălucesc.
În tihnă cad, în hore de iarnă,
Povești nescrise în inimi se întemeiază.
Aerul rece îmbracă lumea-n alb,
Pământul doarme sub un văl înzăpezit.
Fulgi mari, ca stele căzătoare,
Șoptesc secrete pe tărâmul adormit.
În liniștea lor, se aștern cu gingășie,
Povești de iubire, de vis și bucurie.
Fulgi mari ce zboară în vântul serii,
Pe drumul lor, desenează magie.
Sub lumina lunii, se joacă cu umbrele,
Pe pajiști albe, un tablou înfiripat.
Sufletul lor, ca o poezie nescrisă,
În taină, în inimi, e permanent adăpat.
În zborul lor efemer, povestesc tăcut,
Despre frumusețea unui iarnă cu suflet.
Fulgi mari ce dansează, artiști ai iernii,
În versuri de zapadă, farmecul lor se dezvăluie.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.