Mama

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

În lumea surdă a tăcerii, singurătatea mă-nfășoară,

Ca un văl de tristețe, în umbre mă coboară.

Printre ecouri de pasăre fără glas,

Îmi pierd gândurile în labirintul unei clipe fără sfârșit.

Prin străzi pustii și inimi abandonate,

Umblu singur, sub cerul stelar ce mă privește.

Ochii nopții mă privesc rece, distanți,

Ca o oglindă a sufletului meu, plină de regrete.

În lumina palidă a amintirilor, rămân singur,

Ca o umbră fără margini, în căutarea unui răspuns.

Cu gândurile mele ca stelele pierdute pe cer,

Simt cum timpul trece, dar singurătatea rămâne.

Frunzele căzute mă îmbrățișează cu melancolia lor,

Șoptind secretele vântului într-un dans al regrețelor.

Prin peisajul gol, cu sufletul pustiu,

Simt cum singurătatea devine o poezie, scrisă pe filele inimii mele.

În inima nopții, când stelele își țes poveștile,

Aud o șoaptă de departe, o chemare a singurătății.

 Dar în fiecare cuvânt, în fiecare suspin,

Descopăr că, în cele din urmă, singurătatea devine un tovarăș al meu.

Sub semnul crizei, țara se-ndoaie,

Restructurări, cu tăieri fără leac.

Funcții de bază, subit se curăță,

Dar banii curg, spre altare și-n sac.

Armata-i uitată, în timp ce războiul,

Se-apropie de graniță, amenințător.

Rezerviștii sunt lăsați, deoparte, în umbră,

De parcă-n țara asta, n-ar fi apărători.

Biserica-i grasă, petrecând în tihnă,

Partidele sug, fără să se mai sature.

Mii de academicieni, indemnizați regește,

În timp ce sportivii, stau deoparte, în umbră.

Angajăm ai noștri, pe pile și favoruri,

Nepotismul tronează, sfidând orice lege.

Competența-i uitată, meritul e-o glumă,

Doar clanul contează, restul e-o amăgire.

Poporul suspină, sub povara datoriilor,

În timp ce-n palate, se-mpart averi și rente.

O elită coruptă, ne vinde la bucată,

Și-apoi ne mirăm, de ce țara-i în declin.

Dar poate-ntr-o zi, se va trezi poporul,

Și-i va alunga, pe cei ce-l fură și mint.

Atunci poate, vom construi o țară nouă,

Unde meritul, și munca, vor fi la loc de cinste.

Ambrozia

Din nectarul florilor, miere dulce se adună,

Strugurii zemoși, vin roșu ne dăruiesc.

Apa de trandafiri, parfumul îl împrumută,

Ambrozia zeilor, o minune se naște.

Migdale crude, stafide dulci se adaugă,

Scorțișoară și nucșoară, arome ce ne cheamă.

Pe foc mic se fierbe, o poțiune magică,

Gustul ambroziei, o simfonie mistică.

Rece se servește, într-un pahar de cristal,

Aroma sa te cuprinde, ca un val.

Nemurire și putere, zeilor le dădea,

Oamenilor le oferă, o clipă de speranță.

Ambrozia, hrana zeilor, un elixir miraculos,

Un gust divin, un parfum delicios.

 O poveste veche, o legendă vie,

Ce ne duce cu gândul la Olimp, la nemurire.

Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,

Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.

În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,

De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.

În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,

Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.

Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,

Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.

Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,

Omenirea ține în memorie aceste răni amare.

 În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,

Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.

În numele unei ideologii odioase și reci,

Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.

Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,

Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.

Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,

Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.

Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,

Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.

În ziua când justiția s-a-ncoronat,

Cu salarii-alese, pensii de crai,

 Magistrații, zei neîndurați,

Destine-n mâini, fără de-al lor grai.

Sentințe grele, fără de temei,

Poporul mut, sub jugul lor tăcut,

Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,

În țara-n care dreptatea-i apus.

Dictatori cu robe și-al lor blazon,

Își scriu legile, fără de teamă,

Puterea-i oarbă, fără de rațiune,

Într-un regat unde speranța-i cheamă.

Tristă ,umilită

Soție neiubită

Femeie folosită 

Dezamăgită si rănită 

Inima zdrobită 

Făcută bucățele 

Așa se bucură toate  neamurile 

Mai bine nu era acum 25 de ani si ceva tristețea din viața mea

Cândva se chema dragostea

Un soț bun dar nu prea, care nu se oprește din a bea, cu un viitor decent dar nici o realizare recent.

Sunt eu devină pentru frustrări și rutină

Să construiești cu cine? 

Când nu se vede in tunel nici o lumină 

Un an ciudat cu mișcări spre bine terminate toate cu o mare rușine 

Nimic nu e cum pare a fi, e superficial de bine dar totul trist in mine 

Să las deoparte ceva ce nu are nimic să-mi arate, doar sticle goale care împarte cu veri si prieteni adunați pe mine toți înverșunați ca nu-s model ca a lor soție.

Acceptă doar așa să fie.

Degeaba ai gândire proprie

Mai bine să nu se apropie .

Las-o pe X în pace nimic nu e bine din ceea ce ea face.

la început am îmbrăcat haina vieții

pe deasupra hainelor de duminică

ca pe-o manta de-a lui Gogol

(găsită în lada de zestre-a bunicii!)

cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori

pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise

și era largă

jenant

pe-alocuri

mă lătrau câinii

ziua-n amiaza mare

așa că mi-am făcut rost de o manta nouă

din celebrul Marché aux peuces din Paris

mai scurtă

cu nasturi lucioși de alamă

citeam pizma în ochii hoților de cruci

și cadavre

dar

vai

nenorocul mi-o luase-nainte

în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert

și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând

Moartea…

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Ce însemn eu pentru tine?

Un pansament....o consolare?

Trăiesc cu gândul că pe mine,

Ai pus un semn de întrebare...

Greșeala mea că vii și pleci când vrei,

Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,

Văd viața-n doi,tu doar femei,

Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri

Prăpastia zecilor  de conotații

Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,

Când separați,sau în relații...

Eu rup din mine câte un pic..

Deci cine sunt eu pentru tine?

Ce am fost,ce voi rămâne?

Nici separați nu ne-ar fi bine,

Iar împreună și mai greu

De te-aș fi strâns mai tare la piept,

Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,

Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,

Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.

De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,

Ai fi rămas să o mai fac o dată,

M-ai fi iubit fără de interes,

Și m-ai lipi bucată cu bucată.

De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,

Ai fi acum,aici cu mine,

Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,

Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.

Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,

Nici timp să mă întorc în timp nu am,

Știm amândoi,o ușă când se-nchide,

Nu poți intra pe horn sau pe un geam...

Sunt poeți care cântă iubirea de orice fel

pritenia,dar nu știu dacă ei sunt fericiți.

În căte lacrimi își îneacă amarul, dar se 

străduiesc, să aducă o rază de soare

unde rănile dor, gonește somnul,

grijile nu se opresc. Ei au un statut aparte.

Sunt hărăziți de soartă să scrie ca oamenii 

să nu cadă în valurile ispitei,având ca ghid 

credința.Dacă ai acest har, l-ai primit cu un 

scop. Urmează-ți calea!

lacul-

fără a da un semn de viață rațelor sălbatice,

oglindește-ncercuri de ape

tremurătoarea lună;

vântul,

încă-amețit, după petrecere,

șoptește printre trestii,

descântece

de bube rele.