Singuratate

În noaptea de Halloween, umbrele dansează,
Moliile vagi, cu forme ciudate, apar,
Corpuri ce râd, cu fețe vopsite,
Se pregătesc pentru câteva clipe de har.

Luminile palide străbat întunericul,
Cumpăna dintre viață și moarte e umbrită,
Firi de fantezie cu inimi pierdute,
Se-mbracă în frici, în umbre au viețuit.

Dar vine apoi ziua Luminării,
Cu lumânări ce ard pentru cei adormiți,
Și florile albe, în vase mărunte,
Se împletesc cu amintiri dulce-amărâte.

Deși Halloweenul ne arată mască,
În spatele râsului, nisipul se scurge,
Iar Ziua Luminării strigă supliciu,
Să aducem omagiu, chiar când sufletele urlă.

Sclipiri de dovleci și flori de crizanteme,
Zâmbete și lacrimi într-un joc efemer,
În lumea aceasta, plină de contrast,
Moartea și viața dansează la brat.

Halloween e o petrecere a misterelor,
Ziua Luminării, un moment de reflecție,
În fiecare tradiție, o poveste se țese,
Viața și moartea, în legătura lor secvență.

Pe mări învolburate, o corabie plutea,

Cu pânze sus, mândria ei se arăta.

Dar sub covertă, uneltiri și hoții,

Rodeau din ea, ca niște șobolani.

Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,

Corabia, lovită, începu să se scufunde.

Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,

Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.

Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,

Și-a văzut nava cum se duce la fund.

Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:

"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"

Și cei rămași, uniți de un dor nestins,

Au reparat corabia, cu trudă și credință.

Au aruncat hoții în mare, fără milă,

Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.

Corabia, renăscută din propria-i cenușă,

A navigat din nou, spre zări neatinse.

Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,

Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.

Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,

Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.

Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,

Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.

În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,

Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,

S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,

Și-a împărțit poporul în tabere stricte.

Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,

Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,

Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,

Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.

Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,

Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,

Când nu primesc voturile, se umflă de furie,

Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.

Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,

Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.

Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,

Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.

Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?

Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?

Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?

Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?

Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,

Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,

Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.

Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

Din mâini ce ar fi trebuit să aline,

Vine disprețul, rece ca o gheață.

Un zâmbet fals, o privire ce nu vine,

Doar o așteptare, o tainică dorință.

Spăgi ascunse sub un gest de compasiune,

O taxă pentru vindecare, o umilință.

Sufletul bolnav, zdrobit de nedreptate,

Căutând alinare, primește doar tăcere și neîncredere.

Oamenii cu halate albe, odată simboluri ale speranței,

Acum trezesc doar teamă și dezamăgire.

Promisiuni false, diagnostice inventate,

Totul pentru a stoarce bani din suferință.

Unde a dispărut empatia, jurământul lui Hipocrate?

Unde a rămas compasiunea, respectul pentru viață?

Doar lăcomia și dorința de putere domină,

Lăsând în urmă durere și lacrimi amare.

O lume bolnavă, nu doar de boli fizice,

Ci și de corupție și lipsă de moralitate.

O lume unde vindecarea are un preț,

Un preț prea mare pentru cei care nu îl pot plăti.

Dar dincolo de întuneric, o licărire de speranță persistă.

Există medici cu suflet curat, dedicați vindecării.

Cei care luptă împotriva nedreptății și corupției,

Și care cred cu tărie în puterea binelui.

Către acești medici îmi îndrept recunoștința,

Pentru omenie, compasiune și profesionalism.

Ei sunt lumina care străpunge întunericul,

Și ne oferă speranță pentru un viitor mai bun.

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.

Singuratatea e pentru cine crede-n dor

Oameni, si avem sentimente toti

Inzestrati cu dar sau fara, golul este tot acolo.

Cu negare devenim mai pacatosi

Si fara, ne lasam pentru cei rai

Invinovatim pe cei dragi pentru plecare

Poate ne iese orgoliul-n cale

Dar fara nici un ignorant motiv:

Ii iubim pe cei iubiti

Fiindca singuri nu avem nimic de zis

Râzi nebună viață,

Râzi de fericire.

Râzi nebună viață,

Râzi de clocotire.

Este-al vieții dar

Plin de desfătare.

Este-al vieții har

Plin de căutare.

Să dai mâna cu viața

Îți dăruiește în mosor ața.

La fel ca și-o cadână

Dorești ca să rămână.

De nu te ții de viață,

Totul devine ghiață.

Te lasă, te-abandonează

Și-n cale totul îți frânează.

Așa sfârșește individul

Cu sfânta, dulce viață,

Pământul înghițindu-l,

Rupând-ui-se firul de firavă ață.

Ulcioare de lut ,semne de piatră

Mușcate de timp, mușcate de daltă

Vorbesc de trecerea noastră ,

            Pe acest pământ.

Într-o poveste  minunată.

Într-un cuvânt plâng

Prin noaptea înstelată

           Și râd și plâng și-mi

Caut un drum...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De marea albastră?...

Gulere albe

Îi erau valurile

Şi cerul oglindă...

Acum noi,

În închisoare,

Doar ochi cu gratii avem,

Şi dorinţe: guri lacome,

Ce muşcă din vânt...

Caliatis,

Îţi aduci aminte

De nisipul acela fin?...

Te priveam zâmbind,

Şi,din palma deschisă,

În briză îl lăsam să cadă...

Caliatis,

Îţi mai aduci aminte

De Centaurul acela sălbatic,

Ce cânta din fagot?...

În cerc îi dansau zânele tinereţii,

Şi-n jur înflorea fericirea...

Caliatis,

Vom mai retrăi vreodată

Visul scoicilor??...

Mă opresc, o clipă, să caut într-un ieri,

Comoara risipită a altor primăveri.

Dar strâng în palme rodul și tot ce-am învățat,

Păstrând în suflet cerul, curat și neîntinat.

O clipă, cât o viață, mai mult sau mai puțin,

Reînvie, prin ceață, fărâme de destin.

Privesc cu mândru zâmbet spre tot ce am clădit,

Un drum croit prin pietre, dar drept și împlinit.

Visul și realitatea se împletesc pe rând,

Îmi sunt amestecate de fiecare gând.

Aleg să cred în bine, în forța de-a visa,

Căci viața e o artă și o voi onora așa.

A fost... Dar cine poate să separe, precis,

Trăirile schimbate cu timpul într-un vis?

Rămâne însă urma unui pas curajos,

Ce-a transformat tot greul în ceva luminos.

A fost... Dar cine știe dacă mai are rost,

Când nimic va mai fi din toate cate-au fost?

Are un rost prezentul, e darul cel mai sfânt,

Să las o urmă caldă pe acest pământ.

Zâmbesc nedumerită, că am uitat să plâng,

Sunt foarte obosită și zilele mă strâng.

Dar mă ridic spre soare, cu ultimul fior,

Să-mi scriu cu demnitate destinul viitor.

Lumina ochilor mei, acum uitată nu se mai Întoarce.