Între două lumi

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

corpul meu

mereu privit ca pe un obiect

un trofeu

de agatat deasupra patului

vine la pachet

cu un suflet

atins de simple gesturi

si vorbe dulci

(uneori aruncate în vant

doar ca sa ma impresioneze

astfel incat sa mi vând trupul

celui doritor)

cand tot ce imi doresc

este doar sa vorbesc

si sa ti ascult

toate suferintele prin care ai trecut

sperand ca si tu

m ai asculta pe mine

atunci cand imi vine randul.

sperand ca vrei sa mi atingi sufletul

sa mi simti inima bătând

zgomotos

pentru ca prea rare sunt momentele

in care sunt considerata

mai mult decat un trup frumos.

sper sa fiu

intr o zi

indeajuns de buna.

Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.

Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii

Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități

Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…

Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere

Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea

Am doar cinșpe ani de vreme.

Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.

Simt că am îmbătrânit deja,

Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.

Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta

Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?

Regret acum, dar care-i farmecul regretului?

Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs

Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs

Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.

Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.

Starea de veghe e starea ultimului gardian treaz

patrulând pe străzile pustii și întunecate ale minții

pe-alocuri se-aud câini întunericului  

spârgând în măsele oasele zilei

golite de măduvă

păsările nu-și mai slăbesc încleștarea ghearelor de stinghii

își trăiesc netulburate visele lor erotice

urșii hiberneză cu luminile de veghe aprinse

în scorburi

Cel de Sus rărește stelele de pe câmpiile îmburuienate

ale Cerului

țipetele bufnițelor cu ochelari

și girofaruri

date la maxim

căsăpesc noaptea în felii

spre răsărit

Soarele s-a trezit mai târziu

înjunghiat în inimă…

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

În grădina vieții noastre,

Cu flori de speranțe și dor,

În fiecare răsărit de soare,

Descoperim un nou izvor.

În colțuri ascunse de taină,

Cu umbre blânde și senine,

Gândurile ca fluturii dansează,

Peste aripi de vise subtile.

Prin noaptea adâncă și veche,

Stelele cântă în hore divine,

Iar luna, un surâs de argint,

Pe cerul nopții îl deschide.

În fiecare pas pe calea timpului,

Culegem fructe din roada zilei,

Și în fiecare clipă trecătoare,

Simțim că iubirea ne învăluie.

Așa că hoinărim prin grădina vieții,

Cu inimile pline de bucurie,

Culegând zâmbete și clipe frumoase,

În povestea noastră, fără sfârșit să fie.