Când întâlnesti un om frumos,

Tresari,si-ti bate inima mai tare,

Cuvintele-i te învelesc

Precum o mantie țesută

Din feerice,aurii raze de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Senin,pe chip un zâmbet îti rasare,

Cuvântul lui atât de cald

E un culcuș in care te simți 

Ferit de-a lumii nepăsare..

Un lucru uita,doar,să-ți spună el.

Că inima-i,prin felul cum te vede,

E,însasi ea,mirifica,strălucitoare..

Că gândul lui nu e născut de-al tau

Ci de-al lui suflet minunat și mare..

Când întâlnesti un om frumos

Ești fascinat,ca de-o alba ninsoare,

Ca de-un albastru val de mare,

Ca de un magic rasarit de soare..

Când întâlnesti un om frumos,

Inima-ti se-nclina,și în adâncul ei

Păstrează pentru el un loc,

Astfel,el ramânând in neuitare...

Gândurile ,
Unu câte unu
Închid ferestrele cerului
Doar ochiul lăuntric mai luminează
În noaptea ce se furișează
Sub cupola nevăzutului.

…………………………………

În alt loc,
Se - nalță elocvența
Din lacrimi ce inundă depărtarea
Când  ochii așteaptă
Pleoapa să-i închidă,
Iar viața să cheme înserarea.

Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Cine să-mi spună astăzi mie

Dacă în viața am ales corect?

Iar celor ce mâna mi-au întins

Eu am avut cuvinte de respect?

Cine n-a fost odată mic copil

Căzând pe jos, mergând târâș?

Plângând că nimeni nu-l ajută

Motiv de-a se uita la ei chiorâș?

Cine n-a fost la grădi și la școală

Purtând ghiozdanul plin de cărți?

Iar la final să trecă prin examen

Să poată-n viitor deschide porți?

Cine nu și-a făcut rost pe pământ

Și pentru care a luptat din greu?

Să aibă pentru el și cei apropiați

O pâine albă și-n buzunar un leu?

Cine iubirea n-a încercat s-o afle

Și-n doi să treacă valurile vieții?

Să construiască și copii la masă

Și-n timpul liber o bere cu băieții?

Cine necazuri și eșecuri n-a avut

Și peste care cu greu el a trecut?

Și cât de mulțumit și fericit a fost

C-a izbândit, luptând cum a putut?

Cine nu s-a bucurat de împliniri

Și de prieteni buni, adevărați?

Care să-i stea tot timpu' aproape

Și la nevoie să sară ca niște frați?

Cine n-a fost mințit și înșelat

De cei la care el nu se-aștepta?

Și cât a îndurat pâna-putut uita

Minciuna dovedită și a o accepta?

Cine nu a greșit vreodat' în viață

Cu voie sau obligat de soartă?

Și cine ar putea s-arunce piatra

În cineva care îi spune...mă iartă?

Și cine fericirea o are pe pământ

Și dă ceea ce e de dat Cezarului?

Sigur e omul cel iubit și va primi

Răsplată după faptă..din partea Domnului?

acum e prea târziu să mă ascund

după metafore

( de ce-aș face-o tocmai acum?)

cine se înhamă de bunovoie

la jugul cuvântului

trăiește deja în metaforă

respiră metafora

nu-i nicio rușine să-ți crească aripi în locul picioarelor

( se întâmplă de când lumea în Galopagos!)

flapsuri

un fel de aripioare mai mici

în locul mâinilor

atrofiate de evoluție

( uneori evoluția înseamnă și pierdere asumată

ca la ruletă!)

în această lume a zborului virtual

nu există turnuri de control

care să dirijeze traficul infernal al metaforelor

nu există coliziuni între gânduri

catastrofe aeriene

regretul meu este că în timp ce metafora

înflorește într-o lume fascinantă a visului

eu mă usuc în acest înveliș prozaic

al cărnii…

În vremuri de astăzi, politica e-un dans,

Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,

În operele lui Caragiale, văd reflecții,

De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.

Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,

Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,

 Politicienii se joacă într-un circ complicat,

Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.

Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,

Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,

Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,

Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.

"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,

În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,

Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,

O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.

În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,

Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,

Politicieni mascați în personaje alese,

Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.

În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,

Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,

În fiecare replică, în fiecare promisiune,

 Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.

Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,

Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,

Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,

Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.

În noaptea sfântă, când colinde răsună,

Și luminițe scânteiază-n întuneric,

Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,

Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.

La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,

Fără pâine, fără-un acoperiş,

La cei bolnavi, în patul de spital,

Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.

La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,

Și-și aduc aminte de zile mai bune,

La copiii ce-și caută un refugiu,

Unde frica să nu-i mai chinuie.

Dar în noaptea asta, o speranță se naște,

O scânteie de iubire, caldă și pură,

Să le aducă alinare și pace,

Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.

Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,

Să împărtășim din ceea ce avem,

Și să le oferim o rază de lumină,

Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.

Opt martie, zi de soare,

Femeia e-n sărbătoare.

Flori parfumate, multicolore,

Un zâmbet larg, cu ochi sclipitori.

Mama, fiica, sora, prietena,

Toate azi sunt regine, lumini de lună.

Respect și admirație le dăm,

Pentru tot ce fac, cu drag le mulțumim.

Curajul lor ne inspiră,

Frumusețea ne fascinează,

Dragostea lor ne înconjoară,

O lume mai bună ele o creează.

Fie ca această zi să fie magică,

Plină de bucurie și lumină,

Să le arătăm cât de mult le iubim,

Și respectul nostru să le dăruim.

La mulți ani, femei minunate,

Fiți mereu fericite și iubite!

Fie ca primăvara vieții voastre

Să fie veșnic înflorită!

În uniforma grea, timpul s-a scurs,

Pe drumuri de onoare, în umbra de curse.

Dar astăzi, vântul schimbării îmi șuieră,

Retrag pasul din linia militară.

Echipamentul cândva purtat cu mândrie,

Azi e depus, în amintiri înfășurat.

Pe câmpul de luptă, am fost un soldat,

Dar acum în inima mea, altceva bate.

În ochii mei se oglindește amurgul,

De pe câmpia militară, privind în trecut.

Gândurile mele, ca stelele din cer,

Își găsesc drumul, către un nou început.

Am luptat cu devotament și cinste,

În uniforma de culori strălucitoare.

Dar acum, inima își caută liniștea,

Sub cerul liniștit, în zbor de pasăre.

Gândurile mele rătăcesc, ca soldați ai visului,

Într-o lume nouă, departe de tunete și strigăte.

Prin prisme diferite privind destinul,

 Retragându-mă, dar nu uitând niciodată.

Din lumea militară, trec acum în alt univers,

Cu gândurile ce dansează, ca frunzele în vânt.

În fiecare pas, îmi simt eliberarea,

Din cariera militară, spre visuri ce mă cheamă.

O nouă pagină se deschide în cartea vieții,

Cu speranțe și vise către orizonturi nesfârșite.

Retragerea mea, o transformare cu tălmăcire,

Din câmpul de luptă, către lumea iubirii și fericirii.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,

Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.

În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,

De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.

În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,

Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.

Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,

Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.

Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,

Omenirea ține în memorie aceste răni amare.

 În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,

Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.

În numele unei ideologii odioase și reci,

Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.

Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,

Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.

Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,

Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.

Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,

Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.