Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 26 noiembrie 2024
Vizualizări: 171
Poezii din aceiaşi categorie
Cerşetor
Ajutor...
Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..
M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.
I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.
Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.
Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,
Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.
Ajutor..,strig și eu stins in mine,
Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..
Ajutor..
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Concluzii
Încă mai simt umezeala londoneză în oase,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă
cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase
mișunând peste tot,
cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,
încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,
nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră
disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,
trase la indigo,
în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă
( din care doar crocodilii lipsesc!),
în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…
Prima senzație este de prăbușire în timp,
în Ev Mediu,
printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,
cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,
unii scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,
alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,
(despre cum aceștia deveniseră stăpâni de sclavi în Indii!),
pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață
urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,
la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,
mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,
mâncarea are gust de pământ putred și pește
chiriile sunt mari
cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,
cu o mie de înțelesuri,
și desigur, my queen,
fără nicio logică….
Aş vrea
Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,
Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.
Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,
Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
Cerşetor
Ajutor...
Cineva striga ,,Ajutor" cu toată puterea glasului lui stins..
M-am dus langa patul lui de spital și ,printre cuvinte bolborosite neinteligibil,doua rostite clar:acasă,copii.In clipa de luciditate a femeii,păream salvarea ei.
I-am spus că voi chema pe cineva,dar n-am făcut-o.
Știam că diagnosticul ei e o condamnare la indiferența,la strigat în gol.
Mai aud din când în când:Ajutor,și deși știu mintea ei e cea care o ține prizoniera de fapt ,
Mă simt prinsa în vârtejul lumii indiferente.
Ajutor..,strig și eu stins in mine,
Suntem spirite adormite in nepăsare,și doare..
Ajutor..
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Concluzii
Încă mai simt umezeala londoneză în oase,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă
cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase
mișunând peste tot,
cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,
încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,
nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră
disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,
trase la indigo,
în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă
( din care doar crocodilii lipsesc!),
în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…
Prima senzație este de prăbușire în timp,
în Ev Mediu,
printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,
cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,
unii scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,
alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,
(despre cum aceștia deveniseră stăpâni de sclavi în Indii!),
pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață
urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,
la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,
mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,
mâncarea are gust de pământ putred și pește
chiriile sunt mari
cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,
cu o mie de înțelesuri,
și desigur, my queen,
fără nicio logică….
Aş vrea
Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,
Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.
Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,
Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.
Neliniști
nu poți spune tu
muritorul de rând
cu mâna pe inimă
că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu
de rugăciune al omului singur
denumit Gând
doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat
ca niște borne kilometrice
de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul
din păcate
dumnezeii lor
fără niciun reper verosimil
sunt tot atât de infiniți
precum infinitul
(nemărginit la capete!)
un fluviu spumos de întuneric și lumină
revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal
a cerului
peste toate sfâșierile noastre metafizice…
Alte poezii ale autorului
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.
Caty
În ceruri Caty, un înger rătăcitor,
A plecat prea devreme, spre eternul izvor.
Printre stele și nori, acum dansează,
Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.
Caty, soția mea, lumină în noapte,
Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.
Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,
Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.
În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,
Ca o rază de soare, ce încălzea totul.
Cu mâinile tale, alinai orice durere,
Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.
În inimă păstrezi locul tău etern,
Printre flori de cer, în grădina îngerilor.
Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,
Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.
Cerul acum are o stea strălucitoare,
Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.
Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,
Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.
Și deși plecată-n lumea de dincolo,
Amintirea ta în mine strălucește cald.
Cu inima grea și privirea spre ceruri,
Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.
Sub semnul crizei
Sub semnul crizei, țara se-ndoaie,
Restructurări, cu tăieri fără leac.
Funcții de bază, subit se curăță,
Dar banii curg, spre altare și-n sac.
Armata-i uitată, în timp ce războiul,
Se-apropie de graniță, amenințător.
Rezerviștii sunt lăsați, deoparte, în umbră,
De parcă-n țara asta, n-ar fi apărători.
Biserica-i grasă, petrecând în tihnă,
Partidele sug, fără să se mai sature.
Mii de academicieni, indemnizați regește,
În timp ce sportivii, stau deoparte, în umbră.
Angajăm ai noștri, pe pile și favoruri,
Nepotismul tronează, sfidând orice lege.
Competența-i uitată, meritul e-o glumă,
Doar clanul contează, restul e-o amăgire.
Poporul suspină, sub povara datoriilor,
În timp ce-n palate, se-mpart averi și rente.
O elită coruptă, ne vinde la bucată,
Și-apoi ne mirăm, de ce țara-i în declin.
Dar poate-ntr-o zi, se va trezi poporul,
Și-i va alunga, pe cei ce-l fură și mint.
Atunci poate, vom construi o țară nouă,
Unde meritul, și munca, vor fi la loc de cinste.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Ziua in care a murit dreptatea si democratia
În ziua când justiția s-a-ncoronat,
Cu salarii-alese, pensii de crai,
Magistrații, zei neîndurați,
Destine-n mâini, fără de-al lor grai.
Sentințe grele, fără de temei,
Poporul mut, sub jugul lor tăcut,
Ei hotărăsc cine-i bun, cine-i rău,
În țara-n care dreptatea-i apus.
Dictatori cu robe și-al lor blazon,
Își scriu legile, fără de teamă,
Puterea-i oarbă, fără de rațiune,
Într-un regat unde speranța-i cheamă.
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.
Caty
În ceruri Caty, un înger rătăcitor,
A plecat prea devreme, spre eternul izvor.
Printre stele și nori, acum dansează,
Lăsând în inimă durere, și lacrimi șiroaie.
Caty, soția mea, lumină în noapte,
Cu ochi ce reflectau un cer senin și ușor.
Aripile-i s-au deschis, în zbor nemărginit,
Plecând spre lumea de dincolo, unde visurile se țes.
În amintirea mea rămâne zâmbetul tău,
Ca o rază de soare, ce încălzea totul.
Cu mâinile tale, alinai orice durere,
Azi, te simt doar în amintiri și-n lumea tainică a speranței.
În inimă păstrezi locul tău etern,
Printre flori de cer, în grădina îngerilor.
Cu Caty, cuvintele de iubire rămân nespuse,
Doar în tăcere, se simte prezența ta, nespusă.
Cerul acum are o stea strălucitoare,
Caty, sufletul meu, în lumina ta rămân.
Cu fiecare răsărit și apus al soarelui,
Simt că ești acolo, păzindu-mă din înălțimi.
Și deși plecată-n lumea de dincolo,
Amintirea ta în mine strălucește cald.
Cu inima grea și privirea spre ceruri,
Te iubesc în continuare, Caty, departe și-n amurguri.
Sub semnul crizei
Sub semnul crizei, țara se-ndoaie,
Restructurări, cu tăieri fără leac.
Funcții de bază, subit se curăță,
Dar banii curg, spre altare și-n sac.
Armata-i uitată, în timp ce războiul,
Se-apropie de graniță, amenințător.
Rezerviștii sunt lăsați, deoparte, în umbră,
De parcă-n țara asta, n-ar fi apărători.
Biserica-i grasă, petrecând în tihnă,
Partidele sug, fără să se mai sature.
Mii de academicieni, indemnizați regește,
În timp ce sportivii, stau deoparte, în umbră.
Angajăm ai noștri, pe pile și favoruri,
Nepotismul tronează, sfidând orice lege.
Competența-i uitată, meritul e-o glumă,
Doar clanul contează, restul e-o amăgire.
Poporul suspină, sub povara datoriilor,
În timp ce-n palate, se-mpart averi și rente.
O elită coruptă, ne vinde la bucată,
Și-apoi ne mirăm, de ce țara-i în declin.
Dar poate-ntr-o zi, se va trezi poporul,
Și-i va alunga, pe cei ce-l fură și mint.
Atunci poate, vom construi o țară nouă,
Unde meritul, și munca, vor fi la loc de cinste.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.