Lately

În dependență de-o iluzie abuzivă.

-Nici nu mai știu cum a început! 

Mă regăsesc adesea pierdută 

În lumea de sub chipul de lut.

 

Iarăși învăluită de un fals miraj

Privesc la oameni fără chip.

- Sunt prizonieră într-un sevraj,

Mă întreb de la ce-a pornit!?


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: AnaS poezii.online Lately

Data postării: 23 aprilie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1057

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Mai aproape

Hei… psst! Trebuie să-ți spun ceva,

dar vino mai aproape…

mai aproape… și mai mult

așa… acum pot să-ți spun…

 

Arăți minunat astăzi

chiar dacă nu te-am văzut,

știu că așa e mereu… ești o frumoasă profesionistă…

mai ales cand nu ești supărată (pe mine) sau tristă.

 

Sper ca primul tău gând de astăzi

să fie un zâmbet pentru că…

trebuie să-ți mărturisesc… am un mic defect,

Când zâmbești… mă pierd complet.

 

Acum vino și mai aproape… vino încetișor…

Ai ceva pe obraz… nu pot să-mi dau seama ce e, vino și mai aproape,

ce e asta, trebuie doar să… lasă-mă să văd ce e, așteaptă puțin, e ceva mare, stai, nu te mișca... 💋

Mai mult...

Prea

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

 

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

 

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

 

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Mai mult...

Imaginație

Imaginează-ți fluturii cenușii,

cu aripi visând zborul…

Au o singură misiune până mâine,

să-ți spună cât te iubește autorul.

 

Imaginează-ți că peste vară, s-a așternut o primăvară subită,

în care mugurii izbucnesc din ramuri

ca niște picături de lapte în amiezi,

clipești puțin și când îți deschizi ochii frumoși,

toate florile au înflorit și-ți zâmbesc.

 

Și nu numai ele, toți oamenii din peisaj zâmbesc fără să știe de ce,

ca și cum fericirea a ajuns într-un oraș al nimănui

Și a desenat zâmbete pe fața oricui.

 

Într-un colț poți să-ți imaginezi un florar,

Care zâmbește de parcă aerul ar fi nectar.

 

În acest peisaj imaginează-ți și păsări,

multe și colorate care lasă în urmă pene amestecate cu petale de flori

ce se aștern pe asfalt și preschimbă mersul oamenilor

În zbor.

 

În această poveste păsările și viețile lor misterioase,

sunt la fel de importante ca ale noastre.

 

Acum că ți-ai imaginat,

Vreau să-ți mărturisesc și anume…

Că atunci când îmi imaginez cum îți ating mâna,

Stomacul meu aduce la viață această lume.

 

Acum că ți-am spus asta și ți-am schițat acest tablou,

Stomacul meu a făcut acest lucru din nou.

 

 

Mai mult...

Van Gogh

Mi-am adus aminte că, demult,

Folosindu-mi abilitățile remarcabile de detectiv Suedez

(cu surse exclusiv confidențiale, bineînțeles),

Am aflat că pe lângă tot ce te face minunată deja,

Îți place și să pictezi.

 

De atunci te văd ca pe un mic Van Gogh

Sosit dintr-o altă, plăpândă existență.

Nu prea semănați, tu n-ai barbă, evident,

Dar aveți aceeași nebunie divină în priviri…

Scufundată până la refuz în propriul tău univers,

O dezordine sublimă de stele ce ard, se sting și renasc.

 

Acum, de când te cunosc, nu mai am vreo îndoială

Că sufletul tău a fost pictat în The Starry Night.

 

Mă depășește cât poți fi de complexă.

Ești în lumea ta, ești în lumea mea,

Ești pictorița, ești tabloul, ești linie muzicală…

Mereu am știut că ești specială.

 

Încep să-mi fac griji…

Eu, pe lângă poezii, mai știu doar să fiu speaker motivațional profesionist,

Cu sfaturi de genul: „Dacă ești trist, nu mai fii trist!”

(Dar este un talent atât de ascuns, încât toți îmi spun să-l țin așa 🤷‍♀️)

 

Nu te mai rețin micul meu Van Gogh…

Te iubesc și somn ușor! 😇

Mai mult...

Universuri reci

Iarna e grea.

Te-aș înveli

Într-o mie de geci,

Ca să nu umbli singură

Prin aceste universuri reci.

 

Sau poate mai bine

Te-aș înveli

Cu o îmbrățișare neașteptată,

Caldă ca ca focul din soba

Unei căsuțe mici,

Să nu-ți mai fie frig

Niciodată.

 

Ori ți-aș lipi papucii

De zăpada rece,

După omături grele,

Ca să am motiv

Să-ți dau toate gecile mele,

Omule de zăpadă

Scump la vedere.

 

 

 

Mai mult...

Unic destinatar

Te iubesc și pe lângă acest te iubesc,

Mai adaug încă unul, și încă unul, și încă o mie,

Poate așa pot să măsor cumva

Dragostea mea pentru tine.

 

Altfel nu știu cum să-ți mai spun ce simt,

Femeie minunată ce ești, dulce copilă,

Apleacă-te cu chipul spre mine

Hai, fie-ți milă!

 

Dă mirosul tău de ființă pură,

Nărilor mele lipsite de el așa mult…

Lipsește-te de orice gândire matură

Și dă-mi un sărut…

 

Să-ți sărbătorim existența,

Să sărbătorim că trăiești,

Plimbă-te prin sângele meu

Goală cum ești,

Goală cum ai venit în lume,

Fără gânduri grele,

Fără răni profunde…

Plimbă-te prin sângele meu,

Goală, fără nume.

 

Dumnezeu a ales să te numești așa,

El știa dinainte ce femeie minunată o să fii,

Și vrei să-ți spun un secret? O să-ți spun în șoaptă… nu mai spune la nimeni…

Numele tău…

Te iubesc dinainte să-l știi.

 

La mulți, mulți, mulți ani, prințesă,

Îți doresc să fii mereu tu, o bucățică mică de lumină ce ești…

La sfârșitul zilei, când termini să ai grijă de toți,

Să nu uiți că și tu contezi.

 

Ți-am scris poezia asta să-ți amintești din când în când,

că dacă nu ai fi aici, pământul ar avea aceeași culoare tristă întotdeauna…

 

Poezia asta are unic destinatar:

 

Pentru femeia mai frumoasă ca luna.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Morfeu și omul

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

 

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

 

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

 

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

 

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

Mai mult...

De vorbă cu Eminescu

M-am așezat la masă, într-o noapte,
Când gîndul nu-și mai află locul în universul mut,
Și-am ascultat în tăcere vechi șoapte
Venind din vremea unui dor trecut.
 
L-am întrebat de ce e cerul rece
Și de ce stelele se ard pe rând,
De ce durerea , ea prea încet trece
Și lasă plumb pe suflet și pe gînd.
 
El n-a vorbit prin vorbe de ocară,
Ci mi-a arătat un codru des și mut,
Unde-o frunză galbenă coboară
Și plânge tot ce-a fost și s-a pierdut.
 
Mi-a spus că viața-i doar o scurtă clipă
Între-o tăcere veche și-un apus,
Și că pe-acest pământ cu grea risipă
Doar cela ce iubește rămâne sus.
 
L-am întrebat apoi de ce ne doare
Atât de tare propria noastră cruce,
De ce căutăm mereu o altă zare
Când drumul tot la el acasă duce.
 
Mi-a zis să-mi plec privirea spre fântână
Și să ascult cum apa plânge-nadânc,
Căci omul poartă lumea în a sa mână
Și-și taie singur sufletul mult prea adânc.
 
Și m-a lăsat așa, cu a lui privire
Aruncată înspre luna de argint,
Să-nțeleg că tot ce-a fost a fost iubire
Și că pe lume doar atât e-ntins.
 
Tăcusem amîndoi sub vechea lampă,
Privind cum noaptea-și cerne al ei fum,
Și-am știut că rana ce m-adapă
E tot un drum... necunoscutul drum.
Mai mult...

AICI

    Aici nu mai locuieşte nimeni... 
    corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult, 
    catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
    Doar negre epave cu ecouri grave 
    de biserici, în care moartea se roagă 
    în fum albăstrui de tămâie, 
    îşi învolbură-n-spre lumină 
    zdrenţele mării mele tulburate
    de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
    
    Aici nu mai e nimeni, 
    nici măcar eu nu mai sunt...
    Golul lunii se cască, 
    urlând spre stele 
    ce nu mai sclipesc
    visele, aşteptările,  speranţele şi norii...
    Norii mei.

Mai mult...

Voi, ăștia!

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

Mai mult...

Felinarul alb

Spirite plutesc pe trotuare

măturate de alte spirite,

care tot plutesc pe trotuare

măturate de ele.

 

Gândul se deschide îndată

când însuși spirit dorește

să se ivească aici, în fața timpului,

timpul neîndurat

și generos,

care ia clipele frumoase

și oferă clipele ideale.

și gândul percepe.

 

Dar cum se naște gândul?

Se spune că creatorul,

când a zidit pământul, a fixat un felinar

de culoare albă

și l-a împrăștiat pretutindeni.

Felinarul posedă sumedenie

de dungi

cu diferite forme,

cu diferite dimensiuni,

cu diferite scopuri.

 

Când o dungă este atinsă

de ceva și de cineva,

suferă o transformare,

o transformare bruscă a unui spirit…

 

El și-a pierdut trecutul

și trăiește în viitorul lui enigmatic,

dar tot cu gândul de a pluti pe trotuare

măturate de alte spirite,

care tot plutesc pe trotuare

măturate de altcineva,

afectat de felinarul alb

cu sumedenie de dungi,

cu diferite forme,

cu diferite dimensiuni,

cu diferite scopuri,

dar cu același gând…

Mai mult...

Universul apocaliptic al geniilor

Plânge bustul lui Homer,

Aristotel lacrimile-i șterge.

Din neguri negre, pe cerul stins de Dumnezeu,

Plânge Orion pe cer, cu sacul furat de stele.

Ochii ei privesc la haosul apocaliptic

Și plânge în liniștea dezastrului ucigător.

La morminte a pus o floare

Pentru omul așa mult iubit.

Trec zeci de ani, pe morminte apar mai multe flori,

Dar sunt uscate, căci deja e toamnă.

Ea vine acolo, iar cade fata.

Orion se coboară de pe cer, pe raza de multe stele.

Îi cheamă pe ceilalți rămas-bun să-și ia.

Voi sunteți niște genii, eu sunt o simplă fată,

Spuse duhul fetei în șoaptă,

Urcând de scara de stele lăsată de Orion.

 

Autor Zamurca Alina 

Compusă pe 24.04.2026

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍