Poems in the same category
Dorul
Dorul nu va dispărea
Prin el vei putea crea
Artă de neprețuit
Din ceea ce ai trăit
El ține-n viață trecutul
Care mai e doar în gândul
La ce-a fost și e în tine
El dă sensul în sine
E o durere plăcută
Ce-n minte e simțită
E un vis bun sau de necaz
Ce-l visezi doar când ești treaz
E un gând și-un sentiment
Pentru un trecut moment
Care-acum nu mai există
Decât prin mintea artistă
Simți ceva pentru ceva
Ce e doar în mintea ta
Simți durere și iubire
La ceva ce n-are trăire
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
Bucuria şi tristeţea te urmăresc,
La colţ, oriunde ele te pândesc.
În funcţie de faptele tale.
Vor fi ori nori, ori soare-
Contează mult ceea ce ai făcut,
Prezentul este bântuit de trecut!
Anii trec, dar nu poţi scăpa!
Trecutul şi prezentul se vor revedea
Viitorul ţi-l vor negocia...
Negocierea s-a terminat!
Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:
În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.
Intalniri
Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,
Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire
Si te miri de unde ai plecat, uneori.
Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,
Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,
Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,
Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,
Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…
Si viitorul poate face depresie, cred,
Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,
Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,
Parca furand ceva si din trecut si din viitor.
O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,
Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea
Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,
Dintre present si viitor.
Din oglindă
Mă privește din oglindă
Chipul ofilit
Și o voce plăpândă
Freamătă un ticăit .
-Cine ești?-întrebam
Te cunosc de undeva?
Ochii mei ,din geam
Erau reflecția cuiva..
-Ce lași în urmă
Prin sticlă glăsuia
O umbră oviformă
Ce-n răsunet zguduia.
În imagini perinda
Anii scurși în zare
Și obrazul mi -l uda
Din cărunta ei culoare.
Mă-ndepărtez ,mä pândește,
Mä imită, surâzând.
Ìntr-un jilț se adâncește,
Sorbind din simț și gând.
Dorul
Dorul nu va dispărea
Prin el vei putea crea
Artă de neprețuit
Din ceea ce ai trăit
El ține-n viață trecutul
Care mai e doar în gândul
La ce-a fost și e în tine
El dă sensul în sine
E o durere plăcută
Ce-n minte e simțită
E un vis bun sau de necaz
Ce-l visezi doar când ești treaz
E un gând și-un sentiment
Pentru un trecut moment
Care-acum nu mai există
Decât prin mintea artistă
Simți ceva pentru ceva
Ce e doar în mintea ta
Simți durere și iubire
La ceva ce n-are trăire
Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
Bucuria şi tristeţea te urmăresc,
La colţ, oriunde ele te pândesc.
În funcţie de faptele tale.
Vor fi ori nori, ori soare-
Contează mult ceea ce ai făcut,
Prezentul este bântuit de trecut!
Anii trec, dar nu poţi scăpa!
Trecutul şi prezentul se vor revedea
Viitorul ţi-l vor negocia...
Negocierea s-a terminat!
Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:
În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.
Intalniri
Intalnirile cu tine insuti sunt cele mai frumoase,
Daca esti din neamul blajinilor, te bucuri doar de devenire
Si te miri de unde ai plecat, uneori.
Intalnirile cu tine insuti sunt dureroase,
Cand nu mai vezi bucuria din ochii copiilor,
Doar grija unui viitor, acelasi de fapt,
Care pana mai ieri iti promitea un tarm de mare,
Iar astazi se teme si de umbra lui, sarmanul…
Si viitorul poate face depresie, cred,
Spre deosebire de trecut, care pare mereu lipsit de griji,
Care “s-a scos”, pe seama prezentului, mereu la mijloc,
Parca furand ceva si din trecut si din viitor.
O trilogie neinteleasa, greu de tradus intr-un monolog,
Care sa-I faca pe toti intelepti cat sa nu isi risipeasca iubirea
Prin spatiul infinitesimal dintre trecut si present,
Dintre present si viitor.
Din oglindă
Mă privește din oglindă
Chipul ofilit
Și o voce plăpândă
Freamătă un ticăit .
-Cine ești?-întrebam
Te cunosc de undeva?
Ochii mei ,din geam
Erau reflecția cuiva..
-Ce lași în urmă
Prin sticlă glăsuia
O umbră oviformă
Ce-n răsunet zguduia.
În imagini perinda
Anii scurși în zare
Și obrazul mi -l uda
Din cărunta ei culoare.
Mă-ndepărtez ,mä pândește,
Mä imită, surâzând.
Ìntr-un jilț se adâncește,
Sorbind din simț și gând.
Other poems by the author
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Antiteză
Am citit printre rânduri tăcerea,
Un gând nerostit și ascuns.
În ea ți-am simțit mângâierea,
A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.
Ai pictat cu lumină urâtul,
Rupând din tine scântei să mă-mbraci,
Așa cum soarele-nvie pământul,
Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.
Ai vorbit despre drumuri și vise,
Despre pași ce se fac, nu se cer.
Ți-ai lăsat amprenta în lume,
Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?
Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,
Chiar dacă glasul ți-e mut,
Că lumea-i țesută-n mistere
Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.
Cu gândul la tine
S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche,
Dar n-am putut lăsa să moară-n van,
Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche,
Șoptesc și azi același dor uman.
Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere,
Din nopți cu gândul dus la tine-aproape,
Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere,
Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.
Un alt liman le poartă-acum sub stele,
Mai bine, mai curat, dar tot al tău.
Acolo scriu ce simt, fără perdele,
Că n-am plecat, am fost aici...mereu .
Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă,
Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând.
E acolo toată inima mea-n teamă,
Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.
Printre umbre
Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.
Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de oameni ce-și au propriul destin
Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine
Că masca ne cade când nu mai privim.
Ne ținem departe cu gesturi precise,
Ca doi actori ce-și joacă uitarea,
Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,
Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.
Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,
Se zbate un dor vinovat și aprins,
Ne mințim, ne respingem, dar inima știe
Că singuri ne-am dus către propriul declin.
Ne spunem că astfel iubirea se stinge,
Că aceasta se spală cu timp fără glas,
Dar undeva, sub tăcerile reci,
O șoaptă se zbate și cere un ceas.
Dincolo de cuvinte
În ochii tăi ecouri de războaie dorm,
Iar pe obraji tăi curg râuri de durere
Ale celor ce te-au iubit în tăcere.
Soldați căzuți pe frontul muzei lor.
Căci ce e moartea dacă nu e demnă
În scop, în fapt și în deplinătate.
O simplă a vieții nedorită parte,
Un ciclu îngropat în propria furtună.
Murind sub un albastru cer de sticlă
În mângâierea soarelui de iarnă
O prea frumoasă iubire se sfarmă
Purtând pe palme, fără viață, o clipă.
Antiteză
Am citit printre rânduri tăcerea,
Un gând nerostit și ascuns.
În ea ți-am simțit mângâierea,
A ceea ce n-ai spus... și totuși ai spus.
Ai pictat cu lumină urâtul,
Rupând din tine scântei să mă-mbraci,
Așa cum soarele-nvie pământul,
Mi-ai dat viață... dar mi-ai și luat.
Ai vorbit despre drumuri și vise,
Despre pași ce se fac, nu se cer.
Ți-ai lăsat amprenta în lume,
Eu ce-aș putea să-ți mai ofer?
Și-am înțeles, chiar dacă-n tăcere,
Chiar dacă glasul ți-e mut,
Că lumea-i țesută-n mistere
Tu ești unul din ele... cel mai tăcut.
Cu gândul la tine
S-a-nchis o ușă-n lumea noastră veche,
Dar n-am putut lăsa să moară-n van,
Cuvinte vii, ascunse-ntr-o ureche,
Șoptesc și azi același dor uman.
Am strâns ce-a fost, din flori și din tăcere,
Din nopți cu gândul dus la tine-aproape,
Și le-am lăsat, cu teamă și plăcere,
Pe-o filă nouă, tainic, fără șoapte.
Un alt liman le poartă-acum sub stele,
Mai bine, mai curat, dar tot al tău.
Acolo scriu ce simt, fără perdele,
Că n-am plecat, am fost aici...mereu .
Dacă ți-e dor, și vântul te mai cheamă,
Citește-n rânduri ce n-am spus nicicând.
E acolo toată inima mea-n teamă,
Și-un colț de cer ce încă-ți ține rând.
Portret
Tu ești răsuflarea ce-n soare apune,
Ești focul, ești visul, ești totul în lume.
Pe gene îți joacă lumini argintii,
Și-n zâmbet îți cântă balade târzii.
Părul tău arde ca frunza-n amurg,
Se joacă cu vântul și valuri se scurg.
Iar ochii tăi poartă oceane adânci,
Privirea-mi se pierde prin picuri profunzi.
În glasul tău blând înfloresc primăveri,
Și timpul se-oprește în dulci mângâieri.
Nu-i loc pentru umbre, doar raze de soare,
Când ești lângă mine, iubirea-i culoare.
Când pașii tăi calcă tărâmul sub stele,
Pământul tresare sub visele mele.
Ești vântul ce-alină, ești ploaia de vară,
Ce spală tăceri și dorul măsoară.
Te-aș ține aproape, ca umbra de zi,
Să-ți simt răsuflarea în nopți aurii.
Să scriem pe cer o poveste curată,
Ce timpul nu poate s-o lase uitată.
În tine se-adună tot cerul senin,
Un cântec de dor, un surâs clandestin.
Și-n brațele tale, când lumea dispare,
Iubirea rămâne – tăcută, dar mare.
Fără tine
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,
nu voi mai fi niciodată la fel
fără tine.
Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,
tot ce am nevoie ești tu- nu vreau
fără tine.
Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,
să rămână o lume plină de tine,
fără tine.
Nu pot să plec, nu pot să te uit,
când în fiecare gând numele tău e purtat
fără tine.
Nu pot să tac, nu pot dormi,
nu voi câștiga niciodată acest joc
fără tine.
Nu pot să privesc apusul în pace,
când tot ce-i frumos îmi pare străin
fără tine.
Nu pot să mai fiu ce eram odată,
căci inima mea nu mai bate la fel
fără tine.
Nu pot să găsesc liniștea-n mine,
nici stelele nu-mi mai vorbesc
fără tine.
Nu pot să visez, să cred și să sper,
când fiecare zi mă-ntreabă
de tine.
Nu pot să accept că s-a sfârșit,
că ar putea exista un drum
fără tine.
Dar dacă tot ce-am fost se pierde
și rămâne doar umbra amintirii,
ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:
– Nu pot, nu vreau, nu sunt
fără tine.
Printre umbre
Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.
Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de oameni ce-și au propriul destin
Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine
Că masca ne cade când nu mai privim.
Ne ținem departe cu gesturi precise,
Ca doi actori ce-și joacă uitarea,
Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,
Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.
Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,
Se zbate un dor vinovat și aprins,
Ne mințim, ne respingem, dar inima știe
Că singuri ne-am dus către propriul declin.
Ne spunem că astfel iubirea se stinge,
Că aceasta se spală cu timp fără glas,
Dar undeva, sub tăcerile reci,
O șoaptă se zbate și cere un ceas.