Viaţa ca o scenă
Nu vrem să fim actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.
Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.
Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..
Pe scenă lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.
Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.
Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 22 июля 2022
Added in favorites: 1
Views: 1338
Poems in the same category
Tata, ce lume...
Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?
-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric
-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Continuare,, Castelul misterios ''
Dar era o cămeruță,
Dar era și încuiată,
Lângă ea și o căruță,
Și o căciulă mult cusută.
Regii pe cavaleri i au trimis,
Iei cu toporul ușa au deschis,
Și era o bătrânică,
Cam era și măricică.
Toți ce se aflau erau uimiți,
E Măria vrăjitoare,
Toți ce se aflau erau speriați,
Este răul în culoare.
Ea magia își preschimbă,
Și blestemă tot satul,
Și vorbim într o limbă,
Ea a dispărut.
Multe zile au trecut,
Zile în ghinion,
Ea acum murise,
Zile în neon.
Zile blestemate,
Zile triste,
Zile neajutorate,
Zile nembucurate.
Apoi peste doi ani,
Cu toții mai au bani,
Fericiți zburdând în stânga și în dreapta,
Își exprimă bucuria.
Ei acolo s au întors,
Și Măria e schelet,
Și hăinuțe nu i de tors,
Din statui în cavaleri.
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Nedumerire
Nu știu dacă magice miracole
Trebuiau s-apară fără obstacole,
Sau destinul unei vieți triumfale,
Soarta să nu o scoată în cale.
Oare în calea destinului mereu
Va flutura în vânt ca un clișeu,
Sămânța presărată a speranței,
Aducând pe cea a siguranței?
De ce atunci când dorim în viață
O lume plină de toleranță,
Ne lovim și întâlnim intoleranță,
Și ne scăldăm în nesiguranță.
Atunci când visăm la fericcire
Ne-mpiedicăm de zădărnicire.
Suntem împinși spre buimăcire
Și ne afundăm în pipernicire.
Căci (Reimaginat)
Inocența oarbă ce perturbă
Un suflet gri, deloc inocent,
Adevărul îl sugrumă,
Și omul distruge persistent.
Căci lumea-i plină de judecați imorale,
Ei au uitat de simpatizare!
Pentru că lor le place gustul durerii,
Când favorită-i discuția tăcerii.
Căci percepțiile-s ca o sticla spartă
Ale cărei cioburi se-mprăștie,
Incitând spre o ceartă moartă,
Unde răspântia amurgie nu se știe.
Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,
Iar tu, mi-ai fost doar un apus,
Căci din nou in inima-mi răsăreai,
Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.
Căci sângele meu,
Într-o zi vei pleca doar așa
Deoarece ești ca o pală de vânt,
... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.
Căci primăvara-i acum înflorită,
Gingașă și preamărită,
Dar fără tine-i goală,
În inimă-mi trezește răscoală
Căci cert e, tot ce vine prea ușor
Întotdeauna-i trecător,
... Totu-i trecător inafară de tine,
Pentru că la sol, iubirea mea te ține.
Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,
Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,
Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,
În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.
Căci hai să facem o tocmire:
Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.
Tata, ce lume...
Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?
-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric
-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Continuare,, Castelul misterios ''
Dar era o cămeruță,
Dar era și încuiată,
Lângă ea și o căruță,
Și o căciulă mult cusută.
Regii pe cavaleri i au trimis,
Iei cu toporul ușa au deschis,
Și era o bătrânică,
Cam era și măricică.
Toți ce se aflau erau uimiți,
E Măria vrăjitoare,
Toți ce se aflau erau speriați,
Este răul în culoare.
Ea magia își preschimbă,
Și blestemă tot satul,
Și vorbim într o limbă,
Ea a dispărut.
Multe zile au trecut,
Zile în ghinion,
Ea acum murise,
Zile în neon.
Zile blestemate,
Zile triste,
Zile neajutorate,
Zile nembucurate.
Apoi peste doi ani,
Cu toții mai au bani,
Fericiți zburdând în stânga și în dreapta,
Își exprimă bucuria.
Ei acolo s au întors,
Și Măria e schelet,
Și hăinuțe nu i de tors,
Din statui în cavaleri.
Indispoziție
Ești tu devină soartă?
Sau poate nu-mi dau seama
Ca și-o ființă moartă
Ce nemai știind teama
Târziu se pierde între ciulini.
Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit
Unii să sufere oare fără încetare,
Lăsându-și visul aghesmuit
Sedus și secat de întristare,
Și pierzând dorința în țelini.
De ce ai făcut oare ca-n viață
Unii să aibă-n suflet ghiață,
Și totul în jur să îi lovească
De nu au loc în inimi să iubească,
Și trec în amintire perfect hialini.
De ce-ai prezis mereu omului
Să îți urmeze bătăile ritmului
Ce le-ai compus printre semeni,
Și cu o baghetă magică-i ademeni,
Și le oferi vederea-n ochii cristalini.
Dar nu, profeție nu ești soartă,
Tu, știind că vina lor o poată.
Pe cei înconjurați de micșorimi
Îi osândești multor asprimi.
Dar apoi tu în viață poți să îi alini.
Nedumerire
Nu știu dacă magice miracole
Trebuiau s-apară fără obstacole,
Sau destinul unei vieți triumfale,
Soarta să nu o scoată în cale.
Oare în calea destinului mereu
Va flutura în vânt ca un clișeu,
Sămânța presărată a speranței,
Aducând pe cea a siguranței?
De ce atunci când dorim în viață
O lume plină de toleranță,
Ne lovim și întâlnim intoleranță,
Și ne scăldăm în nesiguranță.
Atunci când visăm la fericcire
Ne-mpiedicăm de zădărnicire.
Suntem împinși spre buimăcire
Și ne afundăm în pipernicire.
Căci (Reimaginat)
Inocența oarbă ce perturbă
Un suflet gri, deloc inocent,
Adevărul îl sugrumă,
Și omul distruge persistent.
Căci lumea-i plină de judecați imorale,
Ei au uitat de simpatizare!
Pentru că lor le place gustul durerii,
Când favorită-i discuția tăcerii.
Căci percepțiile-s ca o sticla spartă
Ale cărei cioburi se-mprăștie,
Incitând spre o ceartă moartă,
Unde răspântia amurgie nu se știe.
Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,
Iar tu, mi-ai fost doar un apus,
Căci din nou in inima-mi răsăreai,
Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.
Căci sângele meu,
Într-o zi vei pleca doar așa
Deoarece ești ca o pală de vânt,
... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.
Căci primăvara-i acum înflorită,
Gingașă și preamărită,
Dar fără tine-i goală,
În inimă-mi trezește răscoală
Căci cert e, tot ce vine prea ușor
Întotdeauna-i trecător,
... Totu-i trecător inafară de tine,
Pentru că la sol, iubirea mea te ține.
Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,
Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,
Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,
În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.
Căci hai să facem o tocmire:
Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.
Other poems by the author
Ruga pentru mama
Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i nenumărate
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n pietate.
Și vino, Doamne, pogorând blândețea
De care toții avem nevoie
De-a sta învingător sub nor de ploaie
Și MAMEI lasă-i frumuseţea...
Cu năframă în zi de sărbătoare
În ruga-i binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.
EMINESCU
Efemerul timp când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață în versuri ai lăsat
Icoana chipului poeziei o adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,, pe o marmură în vers ai sculptat
Coloana gândurilor ,, STELE-N CER,, cucerește
Universul ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.
Aş vrea
Aș vrea să fiu
O coardă de vioară
Să cânt odată cu al tău gând
Arcușul să mângâie nota muzical
Cu frumusețea tonului de primăvară,
Din iarna vieții m-ar trezi.
Apoi, arcușul să-l dăruiesc
Aș vrea…
Dar cui? Nu-i nimeni,
Nimeni să-l mânuiască
Vioara o las pe-un piedestal
De flori…
De flori aș vrea să fie
...........................................
Din cerul fără nori coboare păsări
Să cânte-n triluri partitura
Uitată de-o călătoare
Pe-o ramură uscată de arin.
Printre florile, corolă de culoare,
Să dansăm un vals sublim
Fără arcuș, fără vioară
Acompaniați de primăvară
Cu cer senin până la apus.
Aș vrea….!.
Ruga pentru mama
Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i nenumărate
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n pietate.
Și vino, Doamne, pogorând blândețea
De care toții avem nevoie
De-a sta învingător sub nor de ploaie
Și MAMEI lasă-i frumuseţea...
Cu năframă în zi de sărbătoare
În ruga-i binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!
Ochiului meu
Nu te-am iubit îndeajuns
Doar pleoapa îţi mângâi uneori
Iţi dăruiesc a inului flori
Te spăl din când în când cu-n plâns.
Primordial eşti în iubire
Nu am timp să-mi citești din toate
Mă doare de cele uitate
Scrutând cu a ta privire.
Ochi al meu sub geană zidit
Eu fără tine ce m-aş face?
Fereastra îţi deschid că-ţi place
Să privești tot ce ai iubit.
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.
EMINESCU
Efemerul timp când ,, trecut-au anii ca nori lungi…,,
,,MEMENTO MORI,, pe viață în versuri ai lăsat
Icoana chipului poeziei o adaugi
Numele EMINESCU și credința ne-au vegheat .
Eul prin cuvântu-ți în ..GLOSSĂ,, sălășluiește
,,SCRISORILE,,,, pe o marmură în vers ai sculptat
Coloana gândurilor ,, STELE-N CER,, cucerește
Universul ,, LUCEAFĂRUL,, l-a binecuvântat.
Aş vrea
Aș vrea să fiu
O coardă de vioară
Să cânt odată cu al tău gând
Arcușul să mângâie nota muzical
Cu frumusețea tonului de primăvară,
Din iarna vieții m-ar trezi.
Apoi, arcușul să-l dăruiesc
Aș vrea…
Dar cui? Nu-i nimeni,
Nimeni să-l mânuiască
Vioara o las pe-un piedestal
De flori…
De flori aș vrea să fie
...........................................
Din cerul fără nori coboare păsări
Să cânte-n triluri partitura
Uitată de-o călătoare
Pe-o ramură uscată de arin.
Printre florile, corolă de culoare,
Să dansăm un vals sublim
Fără arcuș, fără vioară
Acompaniați de primăvară
Cu cer senin până la apus.
Aș vrea….!.