Continuare,, Castelul misterios ''
Dar era o cămeruță,
Dar era și încuiată,
Lângă ea și o căruță,
Și o căciulă mult cusută.
Regii pe cavaleri i au trimis,
Iei cu toporul ușa au deschis,
Și era o bătrânică,
Cam era și măricică.
Toți ce se aflau erau uimiți,
E Măria vrăjitoare,
Toți ce se aflau erau speriați,
Este răul în culoare.
Ea magia își preschimbă,
Și blestemă tot satul,
Și vorbim într o limbă,
Ea a dispărut.
Multe zile au trecut,
Zile în ghinion,
Ea acum murise,
Zile în neon.
Zile blestemate,
Zile triste,
Zile neajutorate,
Zile nembucurate.
Apoi peste doi ani,
Cu toții mai au bani,
Fericiți zburdând în stânga și în dreapta,
Își exprimă bucuria.
Ei acolo s au întors,
Și Măria e schelet,
Și hăinuțe nu i de tors,
Din statui în cavaleri.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Metaforic
Date of posting: 2 ноября 2024
Views: 238
Poems in the same category
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Destin!
Anostă închipuire despre nemurire
Funest,emfatic,secat gând
Pătrunzătoare pedeapsa de degradare
A sufletului părăgănit.
Extazul,desfătare pământească
Ilogic,perspicace și efemer
Când sufletul e călător
Din ființă în neființă
Treptat ne pierdem în timp
Conștientizăm că itinerariul este veșnic
Posomorât,ambiguu și nemulțumiti
Ajungem să cerșim un moment
Ce cadru incomparabil,viața
Un dar,un dar greu de înțeles
De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?
Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?
Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!
Copilărie dragă
Copilărie dragă...
Îmi pare rău
Tu te-ai stins
Doar eu am mai rămas .
Pășesc în tăcere
Peste traumele trecutului
Le simt prin vene
Și mă îngheață încet.
Tu... cu ai tăi ochii
De un albastru rece
Dece a trebuit să furi ?
Culorile mele de odinioară.
Ceva atât de prețios
Ceva atât de inocent
Ceva atât de firav...
Ceva de neatins...
Dragă copilărie
Al meu rol era...
De a mă juca ,de cânta...a desena
Nu te-a proteja.
Un dar sau o pedeapsa?
Oh suflet drag,
Aceste sentimente-
Acest fapt-
De a pune totul pe hârtie
Este o binecuvântare sau o pedeapsă ?
Un dar sau nu ...
Iarăși în miez de noapte mă gândesc
La ce joc amuzant jucăm,
De ce numai iubirea și durerea
Versuri scot din poet.
Cum în angoase întunecate mă aflu
Fiori reci mă trec,
Suflu înghețat-tăios,
Mă poarta în vânt,
Asemenea unui fulg de zăpadă
Prea mic și inocent
Fară puterea de a alege
Unde să se așeze ...
Fiindcă el doar plutește
Într-un neant .
Așa că întreb :
De ce nu am somn,
Dar nici vlagă ?
Pare a mă fi certat cu odihna!
Oare sa supărat pe mine
Când printre stele
Iar am zăbovit?
Sau când pe poteci de munte
Am umblat?
Când frunze de toamna
Am admirat,
Pe străzi întunecate
Cu eșarfa-n vânt
Dar cu zâmbet cald în suflet?
Oare asta să mi fie pedeapsa ,
Prețul plătit,
Pentru acest dar ?
Încătușarea ispitei
Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,
Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,
Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,
-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.
Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,
Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,
Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,
Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.
Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.
Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.
În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,
Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.
Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,
Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,
Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.
Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Destin!
Anostă închipuire despre nemurire
Funest,emfatic,secat gând
Pătrunzătoare pedeapsa de degradare
A sufletului părăgănit.
Extazul,desfătare pământească
Ilogic,perspicace și efemer
Când sufletul e călător
Din ființă în neființă
Treptat ne pierdem în timp
Conștientizăm că itinerariul este veșnic
Posomorât,ambiguu și nemulțumiti
Ajungem să cerșim un moment
Ce cadru incomparabil,viața
Un dar,un dar greu de înțeles
De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?
Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?
Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!
Copilărie dragă
Copilărie dragă...
Îmi pare rău
Tu te-ai stins
Doar eu am mai rămas .
Pășesc în tăcere
Peste traumele trecutului
Le simt prin vene
Și mă îngheață încet.
Tu... cu ai tăi ochii
De un albastru rece
Dece a trebuit să furi ?
Culorile mele de odinioară.
Ceva atât de prețios
Ceva atât de inocent
Ceva atât de firav...
Ceva de neatins...
Dragă copilărie
Al meu rol era...
De a mă juca ,de cânta...a desena
Nu te-a proteja.
Un dar sau o pedeapsa?
Oh suflet drag,
Aceste sentimente-
Acest fapt-
De a pune totul pe hârtie
Este o binecuvântare sau o pedeapsă ?
Un dar sau nu ...
Iarăși în miez de noapte mă gândesc
La ce joc amuzant jucăm,
De ce numai iubirea și durerea
Versuri scot din poet.
Cum în angoase întunecate mă aflu
Fiori reci mă trec,
Suflu înghețat-tăios,
Mă poarta în vânt,
Asemenea unui fulg de zăpadă
Prea mic și inocent
Fară puterea de a alege
Unde să se așeze ...
Fiindcă el doar plutește
Într-un neant .
Așa că întreb :
De ce nu am somn,
Dar nici vlagă ?
Pare a mă fi certat cu odihna!
Oare sa supărat pe mine
Când printre stele
Iar am zăbovit?
Sau când pe poteci de munte
Am umblat?
Când frunze de toamna
Am admirat,
Pe străzi întunecate
Cu eșarfa-n vânt
Dar cu zâmbet cald în suflet?
Oare asta să mi fie pedeapsa ,
Prețul plătit,
Pentru acest dar ?
Other poems by the author
Un nou început
Un nou început vine,
Spre bolta cerească,
Iarna sosește,
Spre lumea sfințească.
Ninge , ninge în orașe și sate ,
Oameni de zăpadă stau în ogradă,
Ape și lacuri stau înghețate,
Visuri și gânduri stau pe-altădată.
Autor: Nicoleta Postovan
Pasărea măiastră
Sunt acasă,
Stau la masă,
Mândră sobă mă privește
Focul vesel pâlpâiește.
Iată o pasăre măiastră,
Am văzut la-mea fereastră,
Se oprise lâng-o floare,
Luminând-o al său soare.
S a luptat cu-n balaur,
Încărcat cu saci cu aur,
Lângă floare e un sac,
Care a fost umplut cu mac,
Și ființa deîndat,
S a bucurat,
Și lui i a spus În momentul dat,
Hai șah mat ai meritat!
Autor: Nicoleta Postovan
Sunt zvonuri sau doar șoapte?
Sunt zvonuri sau doar șoapte?
Eu număr pân la șapte,
De ce le-aud până noapte?
Ce-am făcut cu aceste fapte?
Relele de corp sunt acum înfipte...
Conversații neîntrerupte,
De ce ele trebuie din nou să mă irite?
Și de la capăt începute...
Autor: Nicoleta Postovan
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan
Un nou început
Un nou început vine,
Spre bolta cerească,
Iarna sosește,
Spre lumea sfințească.
Ninge , ninge în orașe și sate ,
Oameni de zăpadă stau în ogradă,
Ape și lacuri stau înghețate,
Visuri și gânduri stau pe-altădată.
Autor: Nicoleta Postovan
Pasărea măiastră
Sunt acasă,
Stau la masă,
Mândră sobă mă privește
Focul vesel pâlpâiește.
Iată o pasăre măiastră,
Am văzut la-mea fereastră,
Se oprise lâng-o floare,
Luminând-o al său soare.
S a luptat cu-n balaur,
Încărcat cu saci cu aur,
Lângă floare e un sac,
Care a fost umplut cu mac,
Și ființa deîndat,
S a bucurat,
Și lui i a spus În momentul dat,
Hai șah mat ai meritat!
Autor: Nicoleta Postovan
Sunt zvonuri sau doar șoapte?
Sunt zvonuri sau doar șoapte?
Eu număr pân la șapte,
De ce le-aud până noapte?
Ce-am făcut cu aceste fapte?
Relele de corp sunt acum înfipte...
Conversații neîntrerupte,
De ce ele trebuie din nou să mă irite?
Și de la capăt începute...
Autor: Nicoleta Postovan
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Întrebări ciudate
De ce Pasărea poate să zboare?
De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?
De ce profesorii nu mă cred scriitoare?
Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?
De ce creația mea numai are valoare?
Dacă mi-se pare o operă ideală?
De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?
Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?
De ce etapele lumii nu sunt ușoare?
Chiar dacă mi-se pare așa?
De ce orașele nu sunt popoare?
Chiar dacă aș putea spune oricum?
De ce planeta nu-i soare?
Dacă e parcă sunt lucruri la fel?
De cum se mișcă ale mele picioare?
Dacă eu nu le oblig?
De cum pe pământ a apărut câte o floare?
Dacă nu a știut?
De ce apa nu are culoare?
Și de ce nu are răspuns?
De ce bătaia așa de tare doare?
Dacă poți să simți nimic?
Autor: Nicoleta Postovan