Author Metaforic

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

Când aud că se plânge toată lumea,

Căci cutremurul a fost acum lunea.

Dar lumea îi proastă și nu gândește,

Că a fost în ziua de luni treisprezece.

Auzi să spui, că a fost cutremur ieri,

Că nu au fost morți chiar nicăieri.

Nici clădiri sau blocuri căzute,

Și nici morți sau pagube văzute.

Este o adevărată acum isterie,

Făcută de români ce au în cap prostie.

Fiindcă românii se feresc de moarte,

Dar nu știu că de ea nu pot să scape.

În Oltenia acum toată lumea zace,

Cutremurul ăla mic nu le dă pace.

Și toți să îi vezi cum dau de pomană,

C-au scăpat și nu îl mai iau în seamă.

Vor face babele plecăciuni în faţa popii,

Că au scăpat oltenii de la moarte cu toții.

Și acum pot să mai bârfească iar la poartă,

Așa cum o făceau babele de cutremur odată.

Așa că oameni buni nu mai fiți speriați,

Că de cutremur și moarte nu scăpați.

Când vă venii timpul ca să plecați,

De dracul cu toții veți atunci luați!

Un singur lucru n-am să-ți iert

Ca m-ai silit sa te scot din viata mea 

Și-atât de imatur te-ai purtat

Când sufletul din mine doar a tine răsuna.

M-ai silit să te scot din viața mea

Când te doream cel mai mult

Și nu te-ai oprit din a-mi face rău 

Când doar o ultimă îmbratișare ți-am cerut.

Ai uitat ca sunt femeie și mă doare 

Si cu tăcerea cruntă m-ai judecat mereu

M-am umilit cerându-mi mai mereu iertare

Deși vina nu am purtat-o numai eu.

N-ar trebui să mă mai gândesc stiu bine

Dar mi-ai rămas cicatrice ce o ating și doare

Nu înțeleg de ce încă ceva mă ține 

Probabil, dezamăgirea... e prea mare!

C-am adorat momentele cu noi

Si azi doar ma obișnuiesc cu cele in lipsa noastră 

Oricâte speranțe am lăsat sa înflorească,

S-au izbit de-al tău suflet de gheață. 

M-ai silit să te privesc plecând 

Ca și cum nu am fost nicicând 

Când dorul ardea în mine ca jarul

Și nu-mi doream decât la un vin...finalul.

daca ai stii cat imi lipsesti

poate te ai intoarce

dar nu visez la povesti

insa asta speranta imi stoarce.

daca ai stii cat te iubesc

rani ascund , seara privesc

n ai avut de gand

si m ai lasat plangand.

daca ai stii tot ce gandesc

ai crede in finalurile din povesti

zile, nopti eu socotesc

de cate ori tu ma ranesti.

daca ai stii de ce am plecat

sigur nici tu n ai mai fi stat

problemele m au presat

si tu singura m ai lasat.

daca ai stii ca te astept

visez cum ma strangi la piept

merg pe acelasi drum drept

nu am nici un regret.

daca ai stii ca te visez

totul analizez

stiind ce a fost intre noi

de aia nu dau inapoi.

daca ai stii cat incerc sa te uit

imi amintesc ce impreuna am construit

de absenta ta nu m ai instruit

de aceea inima mi s a pietruit.

daca ai stii ca nu te urasc

lacrimi izvorasc

cand amintirile ma tarasc

in trecutul nostru amoros.

daca ai stii cate intrebari

mi se pun despre noi

fel de fel de schimbari

au aparut apoi.

daca ai stii tot ce simt

ti ai fi dat seama cat eu la tine tin

dar stiu ca nu ti mai apartin

si va trebui sa termin.

Și dacă aș plânge ce aș rezolva?

Să-mi înec amarul în băutură?

Când știu exact că nu-ți mai pot avea inima...

Te vreau... te vreau iar lângă mine..

Însă îmi e frică... îmi e frică de a ta respingere

Tot ce știu este că iubirea ta a existat,

Iar eu în fiecare secundă de ea am profitat

Și împreună de probleme noi doi am scăpat.

Hai să fim iar împreună...

Hai să ne iubim din nou

Ne vom duce înapoi pe lună 

Și-ți voi picta un tablou

Azi, iubito vreau să ne-amintim

De vremuri și tinerețea noastră,

Și cum timid eu mâna ți-am cerut

Iar ei în cor zicând..casă de piatră

S-a întâmplat acum mult timp

Când inima ți-am dat-o ție,

Și n-am avut nicio-ndoială

Știind că tu-mi vei fi soție

Dar nu doar eu am dăruit

Și tu mi-ai dat iubirea pură,

Și din jumăți a fost întregul

Uniți pe veci prin semnătură

Gândul m-a dus înspre Copou

Către aleea cu teii plini de flori,

Pe care ne plimbam îmbrățișați

Pătrunși de-al dragostei fiori

Și cum să mergem în altă parte

Că doar aici a început povestea,

Pe care niciodată n-am s-o uit

Și unde inima a rezonat cu mintea

Din Piatra am plecat spre Iași

Către orașul celor șapte coline,

Am mers pe-alei și-am discutat

Despre trecut, prezent și mâine

Pe unde am călcat era schimbarea

Atâtor ani ce i-am lăsat în spate,

Și doar cărarea a rămas la locul ei

Drumul iubirii, cantină...facultate

Înfometați dar plini de amintiri

Ne-am îndreptat spre un local,

Soția comandând doar o salată

Iar eu flămând, friptură de batal

Când luna a strălucit în noapte

Și raza ei calea ne-a luminat,

La pas ne-am dus către cazare

Simțind că-s omul...binecuvântat!