Author Postovan Nicoleta

poezii.online Postovan Nicoleta

Eu iubesc să compun poezii, poeme și proze și profesoarei mele îi plac poeziile și textele mele ele sunt minunate și ador cel mai mult prozele în care se află în pamflet a de mult doream să trimit sau să postez unele poezii dar acum mă tem să nu mi le copie dar să ai site ul e foarte grozav acum când am mai mulți profesori e puțin cam greu dar îmi place mult geografia și la nebunie matematica mi se pare această lecție cea mai grozavă dintre activitățile în desfășurarea lecțiilor din clasa mea. Și sunt în clasa 5 și am unsprezece ani din clasa 1 îmi place să creez poezii ce îmi ofer multă , multă plăcere...

Total 38 creations

Registered on 2 ноября


Ploița - 58 views

Socoteala între mamă și pui - 62 views

Norocos, dar nu mereu - 57 views

Baloane de trecut - 50 views

Ceasul - 70 views

Fotografiile - 64 views

Fructele și legumele toamnei - 68 views

Piticul mic - 42 views

La dentist - 40 views

O carte - 55 views

Broscuța campioană - 67 views

Tăticul ideal - 50 views

Prietenia - 37 views

Mămica mea - 46 views

Tăticul meu - 47 views

La bunicii mei - 36 views

Cine e educat - 38 views

Furnica - 63 views

Costurile magazinului - 44 views

Pasărea măiastră - 48 views

Pe cer Luceafăr - 44 views

Simțuri personale - 49 views

Departe cu minciuna - 52 views

Frunze fără culoare și sens - 57 views

Melancolia m-a oprit de-a mă razbuna - 54 views

Inima bate - 60 views

Pierderea unui prieten chiar bun - 64 views

Mămica mea cea ideală - 58 views

Casa cu amintiri - 107 views

Turnul speranței - 96 views

Random creations :)

Mi-e dor!

Mi-e dor de satul de sub deal,

Unde-am învățat carte,

De oameni și de vorba lor,

De tata ce m-așteaptă

 

Mi-e dor de casa de la țară,

Și de copilăria mea,

Mi-e dor de tine scumpă mamă,

Că ai plecat făra-lăsa adresa ta

 

Mi-e dor de gârla de pe vale,

Plină de vacile ce le pășteam,

De apa din Siret-ul mare,

Unde noi vara ne scăldam

 

Mi-e dor și de bunicii mei,

Care demult s-au dus,

Îmi amintesc ce ei mi-au spus,

Să nu uiți copile de Iisus

 

Mi-e dor de drumul prăfuit,

Pe unde alergam desculț,

Ce bine-ar fi să fiu copil,

Cu minte de adult

 

Și îmi mai este tare dor,

De cei plecați în lumea fără dor,

Mi-e dor de toate cele,

Mi-e dor!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

 

 

More ...

Zac... tot zac

Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,

și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"

Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,

cum mă ridicam, el nu se mișcă.

 

Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,

apărea și dispărea ca aburi din ibric.

O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,

cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...

 

Pierită forma ce-a avut-o cândva,

tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...

Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,

iar împrejur tot vinul se vărsă...

 

N-am să mai asist la a lor ignoranță,

lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...

Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,

pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.

 

De plânsete și milă să se descotorosească,

nu-i alinare pentru moartea prostească.

Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,

continui până voi zări lumina în treacăt.

 

...

 

M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,

păcat că eu nu voi putea să le aud.

 

 

 

 

More ...

Anatomia vieții

Fiecare parte a corpului uman

Își accelerează rostul ideal.

Prin organe și simțuri iese la liman,

Luptând să nu intre în areal.

 

Spre culmi, ne bazăm pe picioare.

Proptim un țel cu puterea din mâini.

Gândim și dobândim minți superioare,

Visând ca ideile bune să prindă rădăcini.

 

Hrănim creierul cu multă știință,

Auzul cu note muzicale divine,

Văzul cu priveliști de priință,

Mirosul de flori ce-n nări survine.

 

Râurile ce trec prin vene și artere,

Și circulă prin organism cu un rol,

Sunt hrana inimii încă de la naștere

Și dă creierului înțeleptul control.

 

Un imens mecanism îl purtăm, 

Un ceas cu un timp ce-i efemer,

Și loviți de boli, viața scurtăm

Ridicând ochii și ruga spre cer.

 

 

 

 

More ...

Singurătatea

De multe ori îmi zboară gândul 

Spre amintirile ce le-am trăit.

De multe ori am alergat după iubire, 

Și iată că am și obosit. 

 

Mi-am acceptat destinul chinuitor, 

Pe care singur l-am făcut. 

În locuri părăsite, am alintat privirea ta, 

Care demult a dispărut. 

 

Din ziua următoare, 

Mi-am pus pe primul plan, 

Un scop ce l-am atins în singurătate, 

Abea acum un an. 

 

Am ales să fiu mai bine singur, 

Să-mi acord iubire mie...

Că-ci în anii cei trăiți doar lângă tine, 

Au fost o ironie. 

 

Singurătatea este soartă, 

Pe care nu toți o v-or accepta. 

Singurătatea este acel prieten, 

Care nicicând nu te v-a trăda. 

More ...

Recurențe

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

More ...

Licurici și furnici

Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,

Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.

O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,

O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.

 

Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,

Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.

Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,

Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.

 

În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,

Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.

Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,

Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.

 

Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:

"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"

Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,

Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."

 

Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,

Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.

Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,

Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.

 

Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,

Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.

Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,

Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.

More ...