Category: Philosophical poem
All author's poems: Metaforic
Date of posting: 23 декабря 2024
Views: 192
Poems in the same category
Fata lucrurilor
Cealalta fata a lucrurilor,
Neschimbata,
Alfabetul gandurilor,
Mereu inchis in misterul
Penumbrelor.
Apa e altceva decat albastrul marii,
Cristalul izvoarelor, perlele ploii,
Albul zapezii, norii.
Focul e altceva decat lumina serii,
Caldura iernii,
Lava vulcanilor
Prelinsa in miezul verii.
Aerul e altceva decat inaltul zarii,
Austrul, Crivatul,
Zborul, cocorii.
Pamantul e cu totul altceva
Decat tarmul, muntii, campiile,
Desertul Saharei.
Toate la un loc si fiecare in parte
Sunt pagini desprinse
Din aceeiasi Carte.
Spirale pe scoici si pe flori,
Piramide si cuburi in cristale,
Hexagoane in stupi,
Simetric multiplicate,
Sa ascunda adevarata fata a lucrurilor,
Privirii si gandurilor,
Lasand loc minunilor,
Iubirii, cuvintelor.
Esența
Ce codru albastru!Ce lume de foc!
Ce zile grabite cand nu stai pe loc!
Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?
Spre ce ratacim cand ne trece viata?
De ce tii tristețea in sticla de vin?
Și lacrimile plânse în cea de venin?
Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?
Cum iti iei adio cand deja ti e dor?
Ce lume abstracta,ce viață de pion!
Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.
Cine s oamenii care ti erau dragi odata?
Ai scris pe morminte iubirea si ai abandonat o?
Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?
Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?
Pentru cine te ai trudit atația ani?
Pentru o falsa speranță?
Alergand zi de zi dupa bani,
Iți pierzi a ta importanță...
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Jocul
Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!
Fata lucrurilor
Cealalta fata a lucrurilor,
Neschimbata,
Alfabetul gandurilor,
Mereu inchis in misterul
Penumbrelor.
Apa e altceva decat albastrul marii,
Cristalul izvoarelor, perlele ploii,
Albul zapezii, norii.
Focul e altceva decat lumina serii,
Caldura iernii,
Lava vulcanilor
Prelinsa in miezul verii.
Aerul e altceva decat inaltul zarii,
Austrul, Crivatul,
Zborul, cocorii.
Pamantul e cu totul altceva
Decat tarmul, muntii, campiile,
Desertul Saharei.
Toate la un loc si fiecare in parte
Sunt pagini desprinse
Din aceeiasi Carte.
Spirale pe scoici si pe flori,
Piramide si cuburi in cristale,
Hexagoane in stupi,
Simetric multiplicate,
Sa ascunda adevarata fata a lucrurilor,
Privirii si gandurilor,
Lasand loc minunilor,
Iubirii, cuvintelor.
Esența
Ce codru albastru!Ce lume de foc!
Ce zile grabite cand nu stai pe loc!
Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?
Spre ce ratacim cand ne trece viata?
De ce tii tristețea in sticla de vin?
Și lacrimile plânse în cea de venin?
Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?
Cum iti iei adio cand deja ti e dor?
Ce lume abstracta,ce viață de pion!
Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.
Cine s oamenii care ti erau dragi odata?
Ai scris pe morminte iubirea si ai abandonat o?
Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?
Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?
Pentru cine te ai trudit atația ani?
Pentru o falsa speranță?
Alergand zi de zi dupa bani,
Iți pierzi a ta importanță...
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Visare sub umbra de stejar
Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,
Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,
Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,
Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.
Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,
Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,
Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,
Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.
Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,
Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,
Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,
Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.
Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,
Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,
Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,
Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!
Jocul
Nu vrea misterul vieții să ne-arate
Ce-ascunde-n dos de cer și de cortină,
Însă ne lasă, să-i luăm pe apucate
Câte o rază plăpândă de lumină!
..
Ce-i sus e jos, deși la altă scară,
Misterul nu ne-ascunde-al vieții ceas,
El ne invită în cântec de fanfară,
Să-l intuim, să-l invităm la vals!
...
Misterul nu s-ascunde, doar se joacă
Și ne ispitește-n fel și chip,
Nevăzut, clepsidra să ne-o-ntoarcă
Să-l intuim, în șirul de nisip!
Other poems by the author
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Școala
Nu-mi place școala, ce să mai facem,
profesoara: dar la tablă de ce tacem,
geografia e mai grozavă,
la română multă zarvă,
iar la mate poate fi interesant,
dar la tablă nu-i cam palpitant,
dar științe e coșmar!
parcă mănânci un măr amar,
plastica e wow,
carioci nu-ți dau.
tehnologica-i la fel,
și lipesc un turn efel,
și examene formative,
și examene sumative,
ah ah acuș înnebunesc,
școala e un lucru firesc!
O mică pauză de imaginație
Prin visul meu zboară ,
Ca o comoară,
O mică poveste,
Despre ce nu a existat dar acum ea este.
O zână prin visuri ,
Ce vine-n noapte,
O mică zeiță,
A dorinței și a unei șoapte.
Vine c-o scrisoare ,
Despre un pitic,
Și dă de știre,
Că nu-i așa de mic.
Cu-n zambet răzbate acele gânduri,
Și-i scrie prin aer niște rânduri,
Și-i spuse: noapte bună,
Visează, visează cu mine-mpreună!
Autor: Nicoleta Postovan
Oamenii de zăpadă
Primul pas ninge,
În grădina noastră,
Al doilea pas,
Privim la fereastră,
Al treilea pas ,
Ieșim la joacă,
Al patrulea pas,
Trebuie să-ți placă,
Facem omul de omăt,
Al cincilea pas,
Trebuie să îl arăt,
Parcă-i râs,
Cine nu știe,
E cel mai frumos,
Dar afară e lunicos,
Trebuie să-i pun și o pălărie,
Ca să fie ca o mică păpădie,
I-am făcut și o amică,
Dar acum este mai mică,
Căci soarele puțin o topise,
Ia și uită un nor acum venise.
Autor: Nicoleta Postovan
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Școala
Nu-mi place școala, ce să mai facem,
profesoara: dar la tablă de ce tacem,
geografia e mai grozavă,
la română multă zarvă,
iar la mate poate fi interesant,
dar la tablă nu-i cam palpitant,
dar științe e coșmar!
parcă mănânci un măr amar,
plastica e wow,
carioci nu-ți dau.
tehnologica-i la fel,
și lipesc un turn efel,
și examene formative,
și examene sumative,
ah ah acuș înnebunesc,
școala e un lucru firesc!
O mică pauză de imaginație
Prin visul meu zboară ,
Ca o comoară,
O mică poveste,
Despre ce nu a existat dar acum ea este.
O zână prin visuri ,
Ce vine-n noapte,
O mică zeiță,
A dorinței și a unei șoapte.
Vine c-o scrisoare ,
Despre un pitic,
Și dă de știre,
Că nu-i așa de mic.
Cu-n zambet răzbate acele gânduri,
Și-i scrie prin aer niște rânduri,
Și-i spuse: noapte bună,
Visează, visează cu mine-mpreună!
Autor: Nicoleta Postovan
Oamenii de zăpadă
Primul pas ninge,
În grădina noastră,
Al doilea pas,
Privim la fereastră,
Al treilea pas ,
Ieșim la joacă,
Al patrulea pas,
Trebuie să-ți placă,
Facem omul de omăt,
Al cincilea pas,
Trebuie să îl arăt,
Parcă-i râs,
Cine nu știe,
E cel mai frumos,
Dar afară e lunicos,
Trebuie să-i pun și o pălărie,
Ca să fie ca o mică păpădie,
I-am făcut și o amică,
Dar acum este mai mică,
Căci soarele puțin o topise,
Ia și uită un nor acum venise.
Autor: Nicoleta Postovan