În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Poems in the same category
Visul nostru
Erai un înger
Eram doi
Și doi copii
Și o bunicuță
Și toți zglobii.
Eu munceam
Tu zâmbeai
Și ei râdeau
Bunicuța ne privea
Și ne iubea.
Bunicuța a suferit,
Ne-am oprit din veselit,
Și apoi noi, și ei,
Așa cum trebuia să fie.
Totuși încă era frumos,
Da, ca o poezie.
Dar apoi…
Ce s-a întâmplat?
Mintea mea refuză
Să gândească
Pentru că nu a fost așa,
Am început mult a visa,
În visul meu eram doar noi,
Doi copii și bunicutza printre noi.
De n-ai fi tu...
ATUNCI CÂND TE PRIVESC,
TIMPUL SE OPREȘTE.
LA CÂT DE MULT EU TE IUBESC
ȘI SOARELE SE TOPEȘTE!
DE N-AI FI TU PE-ACEST PĂMÂNT,
FRUMUSETEA AR PIERII
SI VOI FACE-UN JURĂMÂNT ,
DOAR PE TINE TE VOI IUBI.
DE NU EXISTAI TU,
EU NU ȘTIAM CE-I FERICIREA ,
MI-AI ALINAT ȘI SUFLETU
MI-AI ARĂTAT ȘI CE-I IUBIREA
DAR DE CÂND EU TE IUBESC ,
AM AFLAT DE -AȘA ZIS DOR,
DE-AI ȘTI CĂ INNEBUNESC
CÂND NU EȘTI LÂNGĂ MINE ,MOR!.
Glastra
De-aş fi pământ în glastră
Şi tu a mea floare,
Te-aş ţine ca în palmă,
Cu săruri şi cu soare.
Aş fi atent cu tine,
Să ai tot ce-ţi doreşti,
Ţi-aş da apa din mine,
Să nu te ofileşti.
Am sta sus la fereastră,
Să poţi fii admirată,
În rochia din petale
Şi frunze-nveşmântată.
Te-aş îndemna întruna,
La cât de dulce eşti,
În vizită la tine,
Albine să primeşti.
Te-aş apăra desigur
De gâzele mai mari,
De mitocana muscă
Şi trântorii hoinari.
Am fi ca o regină
Şi un cavaler de lut,
Ţi-aş da pe rădăcină,
Teluricul sărut.
Şi ai deveni o mamă
Şi eu aş fi un tată,
Pe lângă noi în glastră
Cu un boboc de fată.
Şi ne-am petrece viaţa,
Pământ şi două fire,
Tot în parfum de floare,
În tihnă şi iubire.
De s-ar mira oricine,
Trecând pe la fereastră,
Atâta fericire
Să vadă într-o...glastră!
Umbre
Rănile mele sunt flori ce nu mor,
Petale de foc ce ard în decor.
Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,
Dar cântă în mine, cu voce brutală.
În suflet se scurg ca un râu fără mal,
Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.
Din durerea ce arde, un sens se arată,
Un drum ce renaște din inima spartă.
Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,
Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.
Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,
Povestea ce-ncape în mii de lulele.
Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,
Că-n viață renasc doar cei care se frâng.
Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,
Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.
FLORI DE LILIAC
Te -am răsădit în vreme de toamnă
În grădină sub fereastra mea
Ești firav și tremur la gândul
Că gerul iernii te va îngheța!
Crești floarea mea dragă,mare,
Și ai să-mi mulțumești c-o floare,
Flori albe de liliac cu parfumul tău dulceag
Și de-s tristă să-mi zâmbești
Visul nostru
Erai un înger
Eram doi
Și doi copii
Și o bunicuță
Și toți zglobii.
Eu munceam
Tu zâmbeai
Și ei râdeau
Bunicuța ne privea
Și ne iubea.
Bunicuța a suferit,
Ne-am oprit din veselit,
Și apoi noi, și ei,
Așa cum trebuia să fie.
Totuși încă era frumos,
Da, ca o poezie.
Dar apoi…
Ce s-a întâmplat?
Mintea mea refuză
Să gândească
Pentru că nu a fost așa,
Am început mult a visa,
În visul meu eram doar noi,
Doi copii și bunicutza printre noi.
De n-ai fi tu...
ATUNCI CÂND TE PRIVESC,
TIMPUL SE OPREȘTE.
LA CÂT DE MULT EU TE IUBESC
ȘI SOARELE SE TOPEȘTE!
DE N-AI FI TU PE-ACEST PĂMÂNT,
FRUMUSETEA AR PIERII
SI VOI FACE-UN JURĂMÂNT ,
DOAR PE TINE TE VOI IUBI.
DE NU EXISTAI TU,
EU NU ȘTIAM CE-I FERICIREA ,
MI-AI ALINAT ȘI SUFLETU
MI-AI ARĂTAT ȘI CE-I IUBIREA
DAR DE CÂND EU TE IUBESC ,
AM AFLAT DE -AȘA ZIS DOR,
DE-AI ȘTI CĂ INNEBUNESC
CÂND NU EȘTI LÂNGĂ MINE ,MOR!.
Glastra
De-aş fi pământ în glastră
Şi tu a mea floare,
Te-aş ţine ca în palmă,
Cu săruri şi cu soare.
Aş fi atent cu tine,
Să ai tot ce-ţi doreşti,
Ţi-aş da apa din mine,
Să nu te ofileşti.
Am sta sus la fereastră,
Să poţi fii admirată,
În rochia din petale
Şi frunze-nveşmântată.
Te-aş îndemna întruna,
La cât de dulce eşti,
În vizită la tine,
Albine să primeşti.
Te-aş apăra desigur
De gâzele mai mari,
De mitocana muscă
Şi trântorii hoinari.
Am fi ca o regină
Şi un cavaler de lut,
Ţi-aş da pe rădăcină,
Teluricul sărut.
Şi ai deveni o mamă
Şi eu aş fi un tată,
Pe lângă noi în glastră
Cu un boboc de fată.
Şi ne-am petrece viaţa,
Pământ şi două fire,
Tot în parfum de floare,
În tihnă şi iubire.
De s-ar mira oricine,
Trecând pe la fereastră,
Atâta fericire
Să vadă într-o...glastră!
Umbre
Rănile mele sunt flori ce nu mor,
Petale de foc ce ard în decor.
Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,
Dar cântă în mine, cu voce brutală.
În suflet se scurg ca un râu fără mal,
Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.
Din durerea ce arde, un sens se arată,
Un drum ce renaște din inima spartă.
Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,
Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.
Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,
Povestea ce-ncape în mii de lulele.
Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,
Că-n viață renasc doar cei care se frâng.
Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,
Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.
FLORI DE LILIAC
Te -am răsădit în vreme de toamnă
În grădină sub fereastra mea
Ești firav și tremur la gândul
Că gerul iernii te va îngheța!
Crești floarea mea dragă,mare,
Și ai să-mi mulțumești c-o floare,
Flori albe de liliac cu parfumul tău dulceag
Și de-s tristă să-mi zâmbești
Other poems by the author
Indiferența
Pot ieși din gânduri multe, dar indiferența, nu,
E ca umbra ce te-ajunge, chiar de-ai fugi spre alt drum.
Pot să uit chemări de vânturi, să-nchid uși fără regret,
Dar când sufletu-i tăcut, totul pare incomplet.
Pot să râd cu jumătate, să vorbesc doar de decor,
Dar când simt un gol în mine, totul pare fără zbor.
Indiferența nu-i povară, dar nici aer n-are-n ea,
E tăcerea ce rănește mai adânc decât ceva.
Pot ieși din amintire, dintr-o clipă fără glas,
Dar rămâne colț de suflet ce mă ține în impas.
Indiferența nu m-apasă, dar nici vie nu mă lasă,
E un dor ce nu mai plânge, e un foc ce nu mai arde-acasă.
Târziu
Târziu înțeleg, dar prea greu să rostesc,
Ce-a fost adevăr și ce-a fost nefiresc.
Cuvintele toate rămân suspendate,
În spații pierdute de timp și de fapte.
Atât de târziu, încât n-are rost
Să spun ce-am ascuns și ce-am adăpost.
Un ceas fără glas a trecut în tăcere,
Lăsând doar priviri pierdute-n durere.
Întrebări fără răspuns, regrete-n declin,
Când inima-i gata, trecutul e strin.
Cine-a fost vinovat? Cine-a vrut să înțeleagă?
Târziul răspunde: „E doar o etapă.”
Prea târziu să repar, dar destul să învăț,
Din pașii greșiți, din focul ce-ngheț.
Începuturi mă-ndrumă din umbre spre zare,
Și las un ecou în lumea-n schimbare.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Dor de dor
Am dor de dor, de-un gând pierdut,
Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,
Ca un ecou în zori, fugar,
Îmbrățișat de-un vis amar.
Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,
De pașii mei rătăcitori,
Ce-au alergat pe drumuri line
Și s-au pierdut printre ninsori.
Am dor de dorul ce mă doare,
De clipe ce nu s-au născut,
De-o amintire trecătoare
Dintr-un trecut ce m-a durut.
Dorul de dor mă cheamă iar,
Ca o chemare din abis,
Să-l port cu mine în zadar,
În orice zi, în orice vis.
Cum ți-e sufletul?
Cum e-n suflet la tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Indiferența
Pot ieși din gânduri multe, dar indiferența, nu,
E ca umbra ce te-ajunge, chiar de-ai fugi spre alt drum.
Pot să uit chemări de vânturi, să-nchid uși fără regret,
Dar când sufletu-i tăcut, totul pare incomplet.
Pot să râd cu jumătate, să vorbesc doar de decor,
Dar când simt un gol în mine, totul pare fără zbor.
Indiferența nu-i povară, dar nici aer n-are-n ea,
E tăcerea ce rănește mai adânc decât ceva.
Pot ieși din amintire, dintr-o clipă fără glas,
Dar rămâne colț de suflet ce mă ține în impas.
Indiferența nu m-apasă, dar nici vie nu mă lasă,
E un dor ce nu mai plânge, e un foc ce nu mai arde-acasă.
Târziu
Târziu înțeleg, dar prea greu să rostesc,
Ce-a fost adevăr și ce-a fost nefiresc.
Cuvintele toate rămân suspendate,
În spații pierdute de timp și de fapte.
Atât de târziu, încât n-are rost
Să spun ce-am ascuns și ce-am adăpost.
Un ceas fără glas a trecut în tăcere,
Lăsând doar priviri pierdute-n durere.
Întrebări fără răspuns, regrete-n declin,
Când inima-i gata, trecutul e strin.
Cine-a fost vinovat? Cine-a vrut să înțeleagă?
Târziul răspunde: „E doar o etapă.”
Prea târziu să repar, dar destul să învăț,
Din pașii greșiți, din focul ce-ngheț.
Începuturi mă-ndrumă din umbre spre zare,
Și las un ecou în lumea-n schimbare.
Eu sunt
Eu sunt în trecere prin lume,
Nu-mi amintesc de unde vin,
Rup pașii mei, mă las de lume,
Și merg desculță, fără chin.
Eu sunt o clipă printre voi,
Îmi scutur sufletul prin vise,
Sunt vântul blând printre nevoi,
În cartea mea de doruri scrise.
Eu sunt pe chipul mamei blânde,
Fără de școală și de rost,
Și-ajung la Dumnezeu oriunde
Când iau iubire drept adăpost.
Merg braț la braț cu-al timpului mers,
Și iert de-am rătăcit cărare,
De-am pus o umbră-n univers,
Pe vreun destin sau pe o floare.
Eu am venit pe drumul greu,
În lumea asta zbuciumată,
Și par că duc un vis mereu,
Dar nimeni nu mă mai așteaptă.
Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,
Cu mâini ce vin din lut curat,
Sub unghii port pământ bogat,
Dar inima, mi-e de păcat.
Eu sunt o trecătoare-n zi,
E drumul aspru, nu-i de mine,
Căci merg desculță printre spini,
Cu sufletul… senin din mine.
Dor de dor
Am dor de dor, de-un gând pierdut,
Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,
Ca un ecou în zori, fugar,
Îmbrățișat de-un vis amar.
Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,
De pașii mei rătăcitori,
Ce-au alergat pe drumuri line
Și s-au pierdut printre ninsori.
Am dor de dorul ce mă doare,
De clipe ce nu s-au născut,
De-o amintire trecătoare
Dintr-un trecut ce m-a durut.
Dorul de dor mă cheamă iar,
Ca o chemare din abis,
Să-l port cu mine în zadar,
În orice zi, în orice vis.
Cum ți-e sufletul?
Cum e-n suflet la tine?
Plin de soare sau pustiu?
Ți-e senin ca-n nopți divine
Sau te-ncearcă vreun târziu?
E speranța-n miez de floare
Sau doar frunze-ngălbenite?
Ți-e iubirea cântătoare
Sau tăcerile-s zidite?
Cum e-n suflet? Îți dă pace
Ori te-apasă vreun regret?
Ai un vis ce te desface
De poveri ce-s grele-n piept?
Dacă-i greu, lasă lumina
Să-ți pătrundă-n taină firea.
Sufletul, ca și grădina,
Înflorește din iubirea.
Dacă-n suflet e furtună,
Fă-ți un port din gânduri bune.
Căci și cerul, după ploaie,
Se îmbracă iar în lume.
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.