Te caut
Te caut în fiorul vântului de toamnă,
În frunza amorțită, căzută la pământ
Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea
Și visul de iubire, în sfântul jurământ.
Ești dragostea și ura, unui destin în stele,
Magia unei oaze în tainicul deșert
Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,
În agonia nopții,
Mi-e frică să te pierd.
Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,
Cand tu nu ești cu mine,
Te am numai în gând,
Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.
Și am închis-o în suflet,
Să nu te pierd, nicicând.
Viorica E.
Poems in the same category
Театр
Три слова, всего три слова,
Было все вчера, сегодня будет снова.
Слова сказать которые не сложно,
Три слова, кинула неосторожно.
Три слова, всего три слова,
Было всё вчера, сегодня будет снова.
Теряли текст, бесталатных двух ролей,
искал как ты, а находил блядей.
Три слова, всего три слова,
Было все вчера, сегодня будет снова.
Терял смысл гребанных идей,
Oh, I believe in yesterday
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
DAR IARTĂ-MĂ
te visam in fiecare seara la apus,
când bolta cereasca se întuneca,
in adâncul meu știam,
ca tu departe ai ajuns deja.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,
strălucirea ochilor negri,
dar știu ca e prea târziu,
nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.
cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,
dacă asta ai știi?
te ai întoarce la mine?
poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care-mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
Prioritate
Stii?..incă îmi e dor de tine, mai sper...
N-ai de unde sa stii, dar încă te astept,
Vreau nebunește să te văd și să-ti ofer,
Tot ce-am strâns în mine, în al meu suflet.
De as putea să mi te scot din vise,
Să te îmbrățișez pe un minut,
Și să te cert pentru cuvintele nespuse,
Sau pentru block-ul care prea mult a durut.
Ştiu..esti si tu om si ai priorități,
Si singur ti le definești pe toate,
Eu nu-mi doresc decat vreo 7 vieţi..
Măcar în una dintre ele să-ți fiu...prioritate.
Театр
Три слова, всего три слова,
Было все вчера, сегодня будет снова.
Слова сказать которые не сложно,
Три слова, кинула неосторожно.
Три слова, всего три слова,
Было всё вчера, сегодня будет снова.
Теряли текст, бесталатных двух ролей,
искал как ты, а находил блядей.
Три слова, всего три слова,
Было все вчера, сегодня будет снова.
Терял смысл гребанных идей,
Oh, I believe in yesterday
Lumea ta…
Lumea ta eu n-o mai știu
Părul tău cel auriu,
Zâmbetul de primăvară,
Pasul tău cu urma rară.
Lumea ta eu n-o mai văd,
Totu-n juru-mi e prăpăd,
Plânge-o lacrimă sub pleoape,
Că tristețea-mi stă aproape.
Lumea ta n-o mai visez,
Sunt o fructă fără miez,
Trist copac fără de floare,
Fără frunze, fără soare.
Lumea ta mi-e rătăcire,
Labirint fără ieșire,
E un șuierat de vânt,
Care sapă un mormânt.
Lumea ta străină-mi este,
Nu mai este acea poveste,
Cu un mire și-o mireasă,
Ce-și doreau copii și casă.
Lumea ta eu n-o mai știu,
Tot în juru-ţi e pustiu,
Lumea ta eu n-o mai văd,
Tot în juru-mi e prăpăd...
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
DAR IARTĂ-MĂ
te visam in fiecare seara la apus,
când bolta cereasca se întuneca,
in adâncul meu știam,
ca tu departe ai ajuns deja.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,
strălucirea ochilor negri,
dar știu ca e prea târziu,
nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.
cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,
dacă asta ai știi?
te ai întoarce la mine?
poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care-mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
Ecou
Întoarce-ți privirea la mine o vreme,
Tăcerile noastre prind glas în poeme.
Nu suntem umbre ce trec rătăcind,
Ci doi rătăciți ce se caută-n timp.
De-ai vrea să-mi vorbești, eu ți-aș fi glas,
De-ai vrea să mă simți, m-aș face popas.
Nu-i drumul departe, nu-i visul pierdut,
E scris să fim doi sub același apus.
De-ai face un pas, de-aș face și eu,
Am prinde iubirea în zborul său greu.
Căci stelele ard nu ca să apună,
Ci doar ca să nască lumină mai bună.
Prioritate
Stii?..incă îmi e dor de tine, mai sper...
N-ai de unde sa stii, dar încă te astept,
Vreau nebunește să te văd și să-ti ofer,
Tot ce-am strâns în mine, în al meu suflet.
De as putea să mi te scot din vise,
Să te îmbrățișez pe un minut,
Și să te cert pentru cuvintele nespuse,
Sau pentru block-ul care prea mult a durut.
Ştiu..esti si tu om si ai priorități,
Si singur ti le definești pe toate,
Eu nu-mi doresc decat vreo 7 vieţi..
Măcar în una dintre ele să-ți fiu...prioritate.
Other poems by the author
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.