Masura timpului

I. O simt... captiv în viață sunt:

Răsărit, amurg, asfințit, noapte,

Ceva mă doare, nu știu, dar e crunt...

Nemulțumire, frustrare, nevoie poate...

II. Te trezești, de cu seară planurile-s făcute.

Te ridici greu, vrei, speri poate, poate...

Și cum visele zilnic în fața-ți grea-s rupte.

Și-ncerci, te miști, în zadar, nu merge, nimic și toate!

III. Pleci la muncă, te uiți în spate, ce-ai lăsat?

Cafeaua nebăută, întârzii, trebuie s-ajungi,

Și speri că ziua va fi diferită, parcă deja ți s-a luat...

Ai vrea, dar nu poți, grijile într-un sac să le arunci.

IV. Și vii acasă, și ai planuri, ce și cum să faci

Și te gândești la alții unde sunt și ce au

Și tragi în aer piept și... taci

N-am putere, n-am voință...doar stau.

V. Că-n viață vrei și ești învățat

Să nu stai, nu ai timp, mereu mai mult, iar și iar...

La o frunză, o furnică, în tihnă, când te-ai uitat?

Că natura e armonie, liniște și Creația e un dar?

VI. Da, natura ne arată că totul e legat!

Și lupul, și oaia, și pasărea și omul

Dar la noi, totul e fals, fugitiv, aiurea creat

Pierdem timpul, ne irosim, îndoit ne este sufletul!

VII. Nu avem timp pentru ce ne place, pentru noi

Nu vedem că stimulii ne limitează, nu avansăm!

Nu gândim, am blocat individul într-un mare roi,

Pe tine, pe el, pe ea, pe mine, ne zdruncinăm!

VIII. Că din noi copilul a ieșit, ne-a părăsit

Și vrem, și tragem, și nu putem, și ce dacă?!

Nu mai simțim bucurie, fericirea, au murit

Și ne afundăm în a vieții dulce-amară băltoacă!

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Mă învelesc cu pătura nimicniciei mele
Și-adorm cu gândul dus la nemurire,
Mă plimb hai-hui, un Nu prin Univers,
Cu tolba mea de lacrimi și c-un vers.

Strecor din ușa galaxiei moarte
Un maldăr de caiete, gros,
Sunt toate gândurile mele,
Notate cu un scris frumos.

Un gram de om pentru eternitate,
Un mic caiet de poezii,
Las pentru omenirea toată
Un vis de om pentru cei vii.

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Imi plac toți O..cei care sunt treji,

Fie ea o clipă, fie ea o zi..tot timpul. 

Și doar in acel oricare moment din noapte,

Ei toți liniștiti in vis colorat sa doarmă.  

Imi plac toți M..care au ceva de spus, 

Care atunci când răcnesc ca sunt bărbați, 

Sa nu se rujeze pe mușchi in oglinda..

Surprinsă inoportun voit între ei și self.ie

Imi plac toate F..cele ce-s discrete,

Senzuale, misterioase..poate un pic ciudate

Ce dintr-o timidă privire transimte

Ceea ce simți poate nici privind stând pe stele. 

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

M-am înfrățit cu munții fabuloși,

Le-am mângâiat cărările virgine,

Și-am respirat prin brazii plini de nea,

Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.

Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat

Orbit de răutate s-a și cutremurat.

Pocale ucigașe de foc a aruncat:

            Și bezna s-a lăsat ...

Am sărutat și marea, regină iubitoare,

Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,

Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,

Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!

Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,

Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,

Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …

          Și bezna s-a lăsat …

Am colindat prin lume, să pot să înțeleg

De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?

De ce atâtea boli, dureri și suferință

Când un remediu simplu – e calea spre credință!

Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,

Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!

Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,

Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.

Viorica E.

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

Nu știm să prețuim momente fericite,

Trăim prin fantezia romanelor citite,

Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,

Ne fascinează mintea și drumul spre suire.

            Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,

            Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,

            Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,

            Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.

Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,

Motive sunt multiple: invidie și bani,

De avem o datorie sau ei ne sunt datori,

Findul e haotic, in circ și tărăboi.

              Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,

             Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,

             Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,

             Covidul fantomatic devine nepăsare.

Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,

Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,

Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,

Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.

S-a oprit un porumbel din zbor

Să-mi spună o taină;

Cu glas timid, tremurător

Să-l însoțesc spre orizont,

Până la iarnă.

Și i-am răspuns: nu pot să vin,

Sunt tot în colivie.

Cu gratii de venin și de furie,

Cu sufletul rănit și-n agonie,

Nu știu dacă sunt moartă,

Sau sunt vie.

Să nu disperi, și eu,

Am o aripă ruptă

De frații mei de sânge, cu tril melodios,

Dar mă înalț în zare

Să duc mesaj în lume,

Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.

Prietenul meu drag,

Cu omul e mai greu,

E păcătos din fire

Îl pierd pe DUMNEZEU.

Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,

Cu un final haotic;

Dar nimeni nu câștigă.

Să ne unim e cheia,

pierdută din trecut

S-aducem armonia și pacea pe pământ,

Copiii să zâmbească

Cu ochi senini sub soare,

Și să semnăm cu toții

În CARTEA DEONOARE!

Viorica E.

Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,

Alarma e reală, dar ignoranța crasă,

Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,

Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.

            Românii patrioți au dus multe războaie,

            Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,

            Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,

            Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.

Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,

Că am lasat o țara săracă în nevoi,

Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,

Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.

              Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,

             E tare frig în clase și suferă de foame,

             Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,

             Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.

Avem conducători și oameni de ispravă,

Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?

Se încurcă în citate cu fler spiritual,

Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.

Români din toată țara și cei plecați afară,

Fortificați puterea cu dragoste de țară,

La graniță să fie tot timpul zid uman,

Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!