Masura timpului

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

M-am înfrățit cu munții fabuloși,

Le-am mângâiat cărările virgine,

Și-am respirat prin brazii plini de nea,

Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.

Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat

Orbit de răutate s-a și cutremurat.

Pocale ucigașe de foc a aruncat:

            Și bezna s-a lăsat ...

Am sărutat și marea, regină iubitoare,

Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,

Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,

Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!

Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,

Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,

Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …

          Și bezna s-a lăsat …

Am colindat prin lume, să pot să înțeleg

De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?

De ce atâtea boli, dureri și suferință

Când un remediu simplu – e calea spre credință!

Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,

Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!

Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,

Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.

Viorica E.

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

Nu știm să prețuim momente fericite,

Trăim prin fantezia romanelor citite,

Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,

Ne fascinează mintea și drumul spre suire.

            Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,

            Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,

            Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,

            Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.

Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,

Motive sunt multiple: invidie și bani,

De avem o datorie sau ei ne sunt datori,

Findul e haotic, in circ și tărăboi.

              Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,

             Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,

             Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,

             Covidul fantomatic devine nepăsare.

Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,

Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,

Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,

Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.

S-a oprit un porumbel din zbor

Să-mi spună o taină;

Cu glas timid, tremurător

Să-l însoțesc spre orizont,

Până la iarnă.

Și i-am răspuns: nu pot să vin,

Sunt tot în colivie.

Cu gratii de venin și de furie,

Cu sufletul rănit și-n agonie,

Nu știu dacă sunt moartă,

Sau sunt vie.

Să nu disperi, și eu,

Am o aripă ruptă

De frații mei de sânge, cu tril melodios,

Dar mă înalț în zare

Să duc mesaj în lume,

Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.

Prietenul meu drag,

Cu omul e mai greu,

E păcătos din fire

Îl pierd pe DUMNEZEU.

Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,

Cu un final haotic;

Dar nimeni nu câștigă.

Să ne unim e cheia,

pierdută din trecut

S-aducem armonia și pacea pe pământ,

Copiii să zâmbească

Cu ochi senini sub soare,

Și să semnăm cu toții

În CARTEA DEONOARE!

Viorica E.

Te caut în fiorul vântului de toamnă,

În frunza amorțită, căzută la pământ

Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea

Și visul de iubire, în sfântul jurământ.

Ești dragostea și ura, unui destin în stele,

Magia unei oaze în tainicul deșert

Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,

În agonia nopții,

Mi-e frică să te pierd.

Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,

Cand tu nu ești cu mine,

Te am numai în gând,

Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.

Și am închis-o în suflet,

Să nu te pierd, nicicând.

Viorica E.

Nepoatei mele după altă mamă

Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...

Că viața e ciudată pentru toți...

Un ghem de ață moale, fără rost.

Suntem ceea ce suntem toți

Niște mașini ce umblă fără roți,

Scoțând scântei ce ard pe fiecare,

Un singur drum și nicio altă cale.

Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul

Asfaltul și prundișul ăsta tare...

Și-n fiecare răsărit de soare

Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.

Ne salutăm plângând cu crucile din drum,

Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun

Și împărțind din noi la fiecare

În cursa vieții la sfârșit se moare.

Într-o seară plină de nuanțe

a apărut un vis plin de speranțe,

Dar, roata vieții se întoarce

ca și un câine ce mânancă oase.

Oamenii se-n bolnăvesc si mor,

cu mințile in nori.

Draga lume neprețuită,

De ce mi-ai luat lumea in spită?

Ma gandesc si mă mai uit

Tu dragă lume iubitoare,

ce ai pățit?

You know our lives are a game

I do it all the same, everyday

From morning to morning

I'm playing this way

Sitting nowhere, doing nothing

Acting stupid, acting right

Want you seeing all my feelings

'Cause they're locked in heart-shaped box.

Am auzit mai demult despre un bărbat,

Că este cu adevărat

Un boschetar, identificat.

Atunci m-am întrebat...

Ce l-a transformat?

Și răspunsul a apărut din abisat,

A rămas singur după orfelinat.

De curând, am întâlnit un băiețel,

Fuma în vamă, și eu stăteam lângă el.

Am făcut și un apel,

Să aflu de unde și-a luat model,

Și am găsit, într-un fel,

Că tatăl său a plecat de când era în pântecel.

Acum, pe stradă, am întâlnit o fată ce se sabota

I-am spus: „Ce este în sinea ta?” 

Și-a zis: „Mama nu mă accepta.”

Fiecare-i un univers, cu-al său destin,

Așa că nu judeca, înțelege-l pe deplin !

Când cerul se încruntă 

Și soarele se-ascunde 

Din lumea ta măruntă 

Vrei să scapi oriunde..

Cum te bate vântul 

Și răsunetul te-mbie,

Pripit îți iei avântul 

Pe aripi de hârtie.,

Și nu clipești În urmă 

Spre ochii din umbră,

Ce stropesc cu brumă 

Și culoare sumbră..

Și -n paragină de drum,

Unde nu te știe nimeni,

Slobozi din al tău zbucium 

Rafale -n ropot de furie. 

Și alergi printre ruine 

Cu picioare dezgolite 

Spre ziua de mâine 

Pe cărări bătătorite. 

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Of mikið næmi

Lélegt næmi er gott á sinn hátt. Það er gott að vera næmur, láta í ljós eftirsjá okkar þegar einhver hefur upplifað minna skemmtilega atburði, vera með honum, hlusta á þá, hughreysta þá, skilja þá, lina þjáningar hans, andvarpa með þeim, gráta með þá, að vefja þá þegar þeir eru kaldir, binda þá þegar kötturinn klóraði þá (að það var líka þeim að kenna að hann klóraði þá, því þeir kunna ekki að leika sér með hann), setja íspoka á þá úr ísskápnum yfir tognuðum ökkla, þurrka tárin þeirra, gefa þeim lyf til að lækka hita, varasalva til að koma í veg fyrir að þau séu svona sprungin, sótthreinsa blæðandi naglaböndin þegar þau vissu ekki hvernig á að gera handsnyrtingu, þau vildu hafa neglurnar lengri en þær höfðu náttúrulega, því það er tískan, og nú er bara blóð á þeim, þá skulum við setja flugnanet, svo að þær bíti þær ekki svo mikið, sjúgi blóðið, berist ekki malaríu né gulusótt, tökum skordýraeitur, ef þau krefjast þess enn að fara inn í húsið, fáum líka viftu til að dreifa lyktinni af skordýraeitri, hafa gluggann á lofti svo að moskítóflugur komi ekki inn og lykt af skordýraeitri komi út. Stillum ketilinn þannig að hann gefi líka heitt vatn, ekki bara kalt, því þá þarf enn meiri aðgát. Hagkerfi taka í raun ekki tillit til einstaklingsbundinna þarfa fólks, þau eru frekar eigingjarn þörf eins manns.

Við skulum heldur ekki spara á ónæmisbætandi bætiefnum eins og C-vítamín, sem bragðast dásamlega sítrónuríkt og kostar ekki of mikið, það er á viðráðanlegu verði, þú getur fengið það úr einföldu límonaði, svo höfum við ekki ástæðu til að forðast að kaupa það .

Við skulum fá þær þykkar, dúnkenndar blússur, bara gott til að vera heima. Við skulum taka andlitsmaska þeirra, maska sem kemur í veg fyrir að krákufætur og tjáningarlínur komi snemma fram. Við erum of ung til að vera með hrukkur!

Almennt séð er næmni systir fyrir gjafmildi og umhyggju, en hvað gerum við þegar það fer úr böndunum, nær nýjum hæðum, hefur engin takmörk? Er það enn gagnlegt, heilbrigt, vel skilið næmni? Nei auðvitað ekki. Nú þegar er eitthvað í hegðun okkar brakandi og þetta næmi er aðaleinkennið. Það væri við hæfi að spyrja okkur spurninga: "Af hverju er ég svona?", "Er ég að ýkja?", "Hvað er það sem veldur því að ég fæ svona ákafar viðbrögð við í rauninni léttvægum hlutum?"

Þú munt finna svarið glatað einhvers staðar í fortíð þinni. Kemur næmnin sem við erum að tala um vegna áfalls lífsþáttar? Tókstu ekki eins langan tíma og þú bjóst við í prófi og síðan þá hefur þú ákveðið að gefa allt upp og haldið að það sé ekkert vit í því lengur? Fékkstu ekki tækifærin sem þú varst að vonast eftir? Varstu ófær um, vegna aðstæðna, að gera eitthvað sem þú ætlaðir þér? Ef svarið er „já“ við að minnsta kosti helmingi þessara, þá erum við ekki beinlínis að tala um næmi, heldur um aukaverkanir á hluti sem gerðust, sem særðu okkur um stundarsakir og skildu eftir sig ógróið sár algjörlega.

Hvernig var hægt að lækna svona sár? Klóra það meira og meira. Sitjandi og greinandi, hvaðan kemur þessi reiði samfara næmni? Þú hafðir hugrekki til að fara í ég veit ekki hvaða sænska háskóla. Og þegar þú ert 19 ára þarftu virkilega hugrekki, til að taka flugið, yfirgefa foreldrahús, frá héraðsbæ, einmitt til stórrar háskólamiðstöðvar. Og það sem á að sjá, leiðin til velgengni og áhugaverðra deilda til að fara framhjá í ferilskránni, er ekki aðeins stráð af friðsælum augnablikum, að hún er ein sem finnst gaman að öskra, öskra, niðurlægja nemendur fyrir að bera ekki þetta norðurlandamál fullkomlega fram - germönsku, að ég þekki tíðirnar ekki fullkomlega, að ég nái ekki tökum á málfræði og setningafræði... samt fullkomin? Ég veit ekki einu sinni hvað væri fullkomið, hversu fullkomið væri og ég held að huglæg fullkomnun ætti ekki að skipta máli. Ef það voru einhver hlutlæg viðmið, þá já, það er þess virði að fylgja þeim, reyna að ná þeim, því þannig er raunverulega hægt að mæla og fylgjast með framförum. En ef þetta eru markmið sem aðeins ein manneskja vill, en hinir vilja þau ekki, þá þýðir ekkert að bera okkur saman, engu að síður getum við ekki metið eða vegið neitt af því sem við heyrum. Víst er að sá sem niðurlægir nemendur fyrir að vita ekki fullkomlega hefur hjarta skógarfræðings sem fellur tré á færibandi án þess að horfa á það sem hann skildi eftir sig. Já, matsviðmiðin eru mjög hlutlæg, hvernig getur þú sem 58 ára kona, sem hefur aðeins umkringt þig sænsku allt þitt líf, litið svo á að 19 ára nemandi verði að vera jafningi þinn í leikni, leikni ? Við erum þarna til að læra, ef við fæðumst tilbúin til að læra myndum við ekki skrá okkur í neina sérhæfingu og það er það, hvað þyrftum við ef við vissum það nú þegar? Var það ekki ódýrara, engin leiga, engar lestarferðir, engir heimavistir, engin aðild að bókasafni, enginn matur auk margra annarra tækja? Það er fyndið hvað gerist þegar 58 ára konur dæma þig út frá eigin gildum. Þetta er eins og nemandinn hugleiðir 8 ára barn. Hann getur varla skrifað á sínu eigin tungumáli á þessum árum, hvað þá á ensku, frönsku... Væri það ekki áfall að fara að skamma hann af hverju hann hefði ekki tíma til að ná fullkomlega tökum á efninu? Á meðan? að sá sem veitir einkatíma verður óljós í tjáningu? Tími, það er, hann hefði getað samið við móður sína um að biðja hana um að fæða sig 5 mánaða, ekki 9 mánaða, eins og eðlilegt er, að koma fyrr í heiminn, læra fyrr, bara vegna þess að það er það sem manneskjan vill sem gefur kennslu. Það er líka spurning um jarðtíma. Svo lengi sem við búum á sömu plánetunni höfum við öll sama tíma, 24 klukkustundir, ekki lengur.

Þessi huglæga fullkomnun annarra gefur tilefni til hvers kyns viðkvæmni. Það er heldur ekki skynsamlegt að þrá að snerta það. Við vitum ekki hvað sá sem er ekki ánægður með okkur vill. Við vitum ekki hvað hann hugsar, hvernig hann hugsar, hvað hann vill, hvað hann vill ekki, hversu mikið, hvað, hvernig og að hve miklu leyti.

Huglæg fullkomnun annarra er lamandi, bæði tilfinningalega og staðreyndalega. Ef nemandinn er niðurlægður í hvert sinn sem hún opnar munninn, mun hún þá samt treysta því að hún eigi möguleika á að verða góður sænskumælandi? Mun hún enn finna styrk, í djúpum sálar sinnar, til að halda áfram, til að vilja æfa sig, lesa, bæta sig, þar til hún nær mælsku, takti og tónleik tungumálsins? Nei, það er engin leið. Hann hafði góðan ásetning sem féll í sundur á leiðinni.

Huglæg fullkomnun annarra hægir á sér, bælir niður. Eins og að láta kennarann skipuleggja hvert hljóð hvenær á að segja það, hvernig á að segja það. Myndi þessi námstækni ekki hræða þig? Hvar er ástríðan, sjarminn, óreglulegasta og fjölhæfasta fegurðin í tungumálinu? Hvenær hefurðu tíma til að einbeita þér að orðaforða, málfræði, setningafræði og hvað hún vill þegar fókusinn er alltaf á hvernig þú talar? Verður það ekki hindrun sem þú getur ekki yfirstigið? Lagað eins og með krossapróf. Þú hefur komið að spurningu sem þú veist ekki rétt svar við, þó þú hafir þegar svarað henni vel. Hvað ertu að gera? Festist þú þarna og heldur ekki áfram, bara vegna þess að þarna veistu það ekki? Það væri mikill missir, bæði fyrir matsmanninn og fyrir þig (í fyrsta lagi).