SUNT EU ...

Ce răbdător cu viața-i   Universul
Stele multe pe cerul lui vor mai pieri
Și umbra  noastră va fi o gravură
Iar iubirea  rămâne în curcubeu
Culoare ce nu pătrunde prin fereastră.

Ce răbdător cu viața-i   Universul,
În amiaza dintre mâine şi ieri
Ne lasă să-i cerșim mereu iubirea
Nu simțim că timpul ne părăsește.

Hrănindu-ne în taină cu neîmplinirea
Tăcută  ne-i  umbra, ea  nu ne  vorbește
Dar  judecă  jurământul și uitarea,
La finele zilei când drumu-i în noapte
Și răbdător cu viața-i  doar Universul.

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

Bucuria şi tristeţea te urmăresc,

La colţ, oriunde ele te pândesc.

În funcţie de faptele tale.

Vor fi ori nori, ori soare-

Contează mult ceea ce ai făcut,

Prezentul este bântuit de trecut!

Anii trec, dar nu poţi scăpa!

Trecutul şi prezentul se vor revedea

Viitorul ţi-l vor negocia...

Negocierea s-a terminat!

Trecutul şi prezentul au decis ce va fi:

În funcţie de fapte, viitorul te va răsplăti.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Oh suflet drag,

Oare de nu as scrie 

Acest vers pe hartie

Ai aude ce am de spus ? 

O foaie alba-goala

In mana sa ti dau 

Ai putea sa citesti acest poem ? 

Ai aprecia metafore , 

Epitete si invataturile 

Puse cu talc de mine, 

Pentru a ajunge la tine ? 

Poeme pentru suflet le as numi 

Si totusi , 

Ai simti ce simt si yo?

In miez de noapte 

Stelele le ai vedea 

Luna metafora ti ar fii

Si epitelele ti le ar sopti suav 

Nimeni altu' decat un luceafar bland

Ai simti cum emotiile curg 

In valuri line 

Si aurora boreala ar dansa lin 

Peste varfurile inzapezite ale muntiilor 

In al meu univers ai patrunde 

Sau poate campuri 

Cu macii rosii asemenea unui vin bun

Oare de ce nu ai ajunge 

Chiar in orase de mult uitate ? 

Doar de iti doresti 

Inima iti deschizi

Ochi ii lasi sa vada 

Potentialul unei simple 

Foi albe 

Portal sa o vezi

Si sa ti fie 

Spre adevaratul tau sine .  

Opriți războiul, oameni de cuvânt,

Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,

Iar viața e miracolo atot ce-i univers,

Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.

            Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,

            Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,

            Ucideți fără milă, la mare departare,

            În chinuri și tortură până la depravare.

Opriți războiul, oameni între oameni,

Viața e cotată la preț inestimabil,

Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,

Ce strigă după mame și vor și jucării.

            În loc de tunuri, drone și arme nucleare,

            Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,

            În orice loc din lume și-n orice melodie,

            Să fie numai dansuri de pace și frație.

Viorica E.

Nu știm să prețuim momente fericite,

Trăim prin fantezia romanelor citite,

Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,

Ne fascinează mintea și drumul spre suire.

            Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,

            Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,

            Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,

            Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.

Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,

Motive sunt multiple: invidie și bani,

De avem o datorie sau ei ne sunt datori,

Findul e haotic, in circ și tărăboi.

              Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,

             Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,

             Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,

             Covidul fantomatic devine nepăsare.

Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,

Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,

Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,

Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.

Te caut în fiorul vântului de toamnă,

În frunza amorțită, căzută la pământ

Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea

Și visul de iubire, în sfântul jurământ.

Ești dragostea și ura, unui destin în stele,

Magia unei oaze în tainicul deșert

Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,

În agonia nopții,

Mi-e frică să te pierd.

Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,

Cand tu nu ești cu mine,

Te am numai în gând,

Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.

Și am închis-o în suflet,

Să nu te pierd, nicicând.

Viorica E.

Iubita mea,

Ești lacrima din mare

Purtată de furtună în adâncuri

Ești bobul de nisip, zâmbind în soare

Și visul meu de dor

          adus de vânturi.

Iubita mea,

Ești vara cea fierbinte,

Și briza ce-mi alină sărutul sângeros

Esti cea nemuritoare,

Și totuși cea învinsă

De valurile mării, de-adâncul răcoros.

Iubita mea,

Ești noaptea cea mai lungă

Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,

Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea

Și lacrima din mare

         lovită de-un catarg.

Viorica E.

Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,

Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,

Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,

Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.

Am adunat speranțe și visuri de copil,

Le-am strâns într-o trăistuță

Să nu le pierd nicicând.

Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,

Și-am sigilat-o în suflet,

Să n-o uit niciodată.

Dar, în vâltoarea vieții,

Apar nori și furtuni …

Ne pierdem în minciună și devenim imuni.

Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,

Iar în final ajungem,

Să fim niște nebuni.

Apoi, sleiți de vlagă

Trăim în resemnare,

Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.

Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,

Iar drumul pocăinței

      E doar o FUNDĂTURĂ!

Viorica E.

M-am înfrățit cu munții fabuloși,

Le-am mângâiat cărările virgine,

Și-am respirat prin brazii plini de nea,

Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.

Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat

Orbit de răutate s-a și cutremurat.

Pocale ucigașe de foc a aruncat:

            Și bezna s-a lăsat ...

Am sărutat și marea, regină iubitoare,

Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,

Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,

Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!

Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,

Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,

Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …

          Și bezna s-a lăsat …

Am colindat prin lume, să pot să înțeleg

De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?

De ce atâtea boli, dureri și suferință

Când un remediu simplu – e calea spre credință!

Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,

Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!

Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,

Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.

Viorica E.