SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Viorica E.
Дата публикации: 4 февраля 2022
Просмотры: 1475
Стихи из этой категории
Oare...
Oare exista fericire
Căci durere... Tot sa fie
Totuși, cred ca fericirea
E doar o noțiune vie.
O noțiune cu speranță
Ce crezi ca este reala
Pentru ca noi, vrem sa credem
Ca tristețea - i momentană.
Dar oare iubirea exista?
Oare este un sentiment?
Dacă i un blestem, o vraja
De undeva... Din orient.
Dacă a fost inventata
De o vrăjitoare,rece
Ce a vrut doar ca sa tina
Oamenii captivi pe veci.
Dar oare ce e credința?
Oare chiar poți crede orbește?
Parca e o anumita parte
Ce oricum, te depășește.
Oare pacea e reala?
Oare chiar poți avea pace?
Cum poți sa stai liniștit
Cand pământul n-are pace??
Cum sa existe iubire!?
Cand atâți copii in lume
Plâng si striga după mame
Pentru ca s singuri pe lume.
Cum poți crede in iubire?
Cand in calea ta se arată
Tot mai multe inimi frânte
Ce erau aprinse odată.
Cum sa existe fericire sau speranța?
Cand atâția oameni spera
Fericire sa primească
Dar ei... Nu au importanta.
Cum sa crezi oare in pace?
Cand in jurul tau războaie
Urlă, prevestesc mereu
O moarte sfâșietoare.
Cum sa crezi ca toate trec?
Cand e răutatea - n floare
Oamenii nu se iubesc
Si așa speranța moare.
Tata, ce lume...
Tată, ce lume este aceea in care
Sarpele isi otraveste iepurele mort?
Tată, ce lume este aceea in care
O litera schimba cursul prieteniilor?
Tată, ce lume este aceea in care
Prietenii ce "exista" pana la moarte... te duc la moarte
Tată, ce lume este aceea in care
rationalitatea .. este pierduta de instinctualitate..?
-Este o lume a omului
care crede ca este superior animalului
sperand ca se poate opune naturii
iar prin prisma ratiunii
sa schimbe cursul vietii sale
asta crede el
se zbate pentru astfel de drepturi
dar de fapt este un sclav
al propriei minti
spalat in sucul hormonal
inbibat in impulsul neuronal
si incatusat de actul sexual
trezit dimineata de sunetul vietii
ce, prin lipsa de motive, da voce unei treziri
in agonie si sictir
pentru ca este o noua zii,
in care speri si transpiri, zaci si conspiri
incercand sa te opui... impulsului electric
-Dar ce lume minunata
De zei uitata
nespalata si urata
noroc ca putem folosii forta bruta
din ce am inteles e o lume in care
gura imprastie ura
mana tine cutitul
picioarele dau lovitura
iar maimuta se da de a dura
Presentimentul nebuniei
Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,
Resortul intim de real se rupe,
Frânturi de imagini mă spulberă năvală,
Iar neantul încearcă să m-astupe.
Luciditatea nu poate să-mi dureze,
Mai mult decât o sclipire lungă …
Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,
Iar ochii din orbite se alungă.
La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,
Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,
Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,
E redus la iluzii, muşc discordanţa …
Mă izbesc violent de pământ,
În acelaşi timp par să explodez,
Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,
Ce nu mai pot să-l memorez.
Gata … sunt înecat de relaxare,
Râd şi plâng totodată,
Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,
Îmi simt inima curată.
Nu mai am nici o problemă lumească,
Nu mai sufăr de nici o mizerie,
Nu poate nimic să mă mai oprească,
Nu mai am formă, margini ori materie.
Prea multă sensibilitate în italiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Troppa sensibilità
La scarsa sensibilità è positiva a modo suo. È bene essere sensibili, esprimere il proprio rammarico quando qualcuno ha vissuto avvenimenti meno piacevoli, stare con lui, ascoltarlo, rassicurarlo, comprenderlo, alleviare le sue sofferenze, sospirare con lui, piangere con lui. avvolgerli quando hanno freddo, fasciarli quando il gatto li ha graffiati (che è stata anche colpa loro se li ha graffiati, perché non sanno come giocarci), mettergli addosso un impacco di ghiaccio dal frigorifero per una distorsione alla caviglia, asciugargli le lacrime, dargli medicine per abbassare la febbre, balsamo per le labbra per evitare che si screpolassero, disinfettargli le cuticole sanguinanti quando non sapevano come fare la manicure, volevano avere le unghie più lunghe che avevano naturalmente, perché è la moda, e adesso hanno solo sangue addosso, mettiamo le zanzariere, così non le mordono tanto, non succhiano il sangue, non trasmettono la malaria o la febbre gialla, prendiamo degli insetticidi, se insistono ancora ad entrare in casa, prendiamo anche un ventilatore per diffondere l'odore degli insetticidi, teniamo la finestra socchiusa in modo che non entrino le zanzare ed esca l'odore dell'insetticida. Regoliamo la caldaia per dare anche acqua calda, non solo fredda, perché poi servirà ancora più attenzione. Le economie non tengono realmente conto dei bisogni individuali delle persone, sono più un bisogno egoistico di un uomo.
Non lesiniamo nemmeno sugli integratori che rinforzano il sistema immunitario, come la vitamina C, che ha un delizioso sapore di limone e non costa troppo, è conveniente, puoi ottenerla con una semplice limonata, quindi non abbiamo motivo di astenerci dall'acquistarla .
Prendiamole camicette spesse e morbide, buone solo per stare a casa. Prendiamo la loro maschera per la cura del viso, maschera che previene la comparsa precoce di zampe di gallina e rughe d'espressione. Siamo troppo giovani per avere le rughe!
In generale, la sensibilità è sorella della generosità e della cura, ma cosa facciamo quando va fuori controllo, raggiunge nuove vette, non ha limiti? È ancora una sensibilità benefica, sana e ben compresa? No certo che no. Già qualcosa nel nostro modo di essere scricchiola, e questa sensibilità è il sintomo principale. Sarebbe opportuno porsi delle domande: "Perché sono così?", "Sto esagerando?", "Cosa mi fa avere reazioni così intense di fronte a cose essenzialmente banali?"
Troverai la risposta persa da qualche parte nel tuo passato. La sensibilità di cui parliamo deriva da un episodio di vita traumatico? Non hai impiegato tutto il tempo previsto in un esame e da allora hai deciso di mollare tutto, pensando che non abbia più senso? Non ti sono state date le opportunità che speravi? Non sei riuscito, a causa delle circostanze, a fare qualcosa che avevi deciso di fare? Se la risposta è "sì" ad almeno la metà di queste domande, allora non stiamo parlando esattamente di sensibilità, ma di una reazione avversa a cose accadute, che ci hanno ferito momentaneamente e hanno lasciato dietro di sé una ferita completamente non rimarginata.
Come si potrebbe rimarginare una ferita del genere? Grattandolo sempre di più. Seduti e analizzati, da dove viene quella rabbia accompagnata da sensibilità? Hai avuto il coraggio di andare a non so quale università svedese. E a 19 anni ci vuole proprio coraggio, per prendere il volo, per lasciare la casa dei propri genitori, da una cittadina di provincia, appunto, a un grande polo universitario. E lì cosa vedere, la strada verso il successo e le facoltà interessanti da trasmettere nel CV, non è solo cosparsa di momenti sereni, che lei è una a cui piace urlare, urlare, umiliare gli studenti per non pronunciare perfettamente questa lingua del nord - germanica, che non conosco perfettamente i tempi verbali, che non padroneggio la grammatica e la sintassi... ancora perfetto? Non so nemmeno cosa sarebbe perfetto, quanto sarebbe perfetto, e non penso che la perfezione soggettiva dovrebbe avere importanza. Se esistessero degli standard oggettivi, allora sì, vale la pena rispettarli, cercare di raggiungerli, perché in questo modo il progresso può davvero essere misurato e osservato. Invece se sono obiettivi che solo uno vuole, gli altri no, non ha senso confrontarsi, tanto tanto non riusciamo ad apprezzare né a pesare nulla da quello che sentiamo. È certo che chi umilia gli studenti perché non sanno perfettamente ha il cuore di un guardaboschi che taglia gli alberi su un nastro trasportatore senza guardare cosa ha lasciato dietro di sé. Sì, i criteri di valutazione sono molto oggettivi, come puoi tu, una donna di 58 anni, che per tutta la vita si è circondata solo di svedese, considerare che uno studente di 19 anni deve essere tuo pari in maestria, in abilità? ? Siamo lì per imparare, se nascessimo pronti per imparare non ci iscriveremmo a nessuna specializzazione e basta, di cosa avremmo bisogno se lo sapessimo già? Non era più economico: niente affitto, niente viaggi in treno, niente dormitori, niente iscrizione alla biblioteca, niente cibo e molte altre utilità? È divertente cosa succede quando le donne di 58 anni ti giudicano in base ai loro valori. È come se uno studente offrisse la meditazione a un bambino di 8 anni. In quegli anni riesce a malapena a scrivere nella sua lingua, figuriamoci in inglese, francese... Non sarebbe traumatizzante iniziare a rimproverarlo perché non ha avuto il tempo di padroneggiare perfettamente i contenuti? Mentre? che la persona che dà lezioni private diventa vaga nell'espressione? Tempo, cioè, avrebbe potuto contrattare con la madre per chiederle di partorirlo a 5 mesi, e non a 9 mesi, come è normale, per venire al mondo prima, per imparare prima, proprio perché è quello che la persona vuole chi dà lezioni. C’è anche la questione del tempo terrestre. Finché viviamo sullo stesso pianeta, abbiamo tutti la stessa quantità di tempo, 24 ore, non di più.
Questa perfezione soggettiva degli altri dà origine a sensibilità di ogni tipo. Né ha senso aspirare a toccarlo. Non sappiamo cosa vuole la persona che non è felice con noi. Non sappiamo cosa pensa, come pensa, cosa preferisce, cosa non preferisce, quanto, cosa, come e in che misura.
La perfezione soggettiva degli altri è paralizzante, sia emotivamente che fattivamente. Se lo studente viene umiliato ogni volta che apre bocca, avrà ancora fiducia di avere la possibilità di diventare un buon oratore svedese? Troverà ancora la forza, nel profondo della sua anima, di andare avanti, di voler esercitarsi, leggere, migliorare, fino ad ottenere la fluidità, la cadenza e la musicalità della lingua? No, non c'è modo. Aveva buone intenzioni che sono andate in pezzi lungo la strada.
La perfezione soggettiva degli altri rallenta, reprime. Come se il tuo insegnante pianificasse ogni suono quando dirlo, come dirlo. Questa tecnica di apprendimento non ti intimidirebbe? Dov'è la passione, il fascino, la bellezza più irregolare e versatile del linguaggio? Quando avrai tempo per concentrarti sul vocabolario, sulla grammatica, sulla sintassi e su ciò che vuole quando l'attenzione è sempre su come parli? Non diventa un ostacolo insuperabile? Risolto come con i test a scelta multipla. Sei arrivato a una domanda di cui non conosci la risposta corretta, anche se hai già risposto bene. Cosa fai? Rimani bloccato lì e non vai avanti, solo perché non lo sai? Sarebbe una grossa perdita, sia per il perito che per te (in primis).
Come risposta alla perfezione soggettiva degli altri, dobbiamo costruire un nostro insieme di valori, la nostra stessa perfezione, la cui attenzione, essere oggettiva, per diversi motivi: non raggiungere quella sensibilità che ci impedisce di fare quello che vogliamo e sentire anche quello evolviamo, per quanto umanamente possibile, non essendo vincolati da altri, da altri aspetti e da altre circostanze.
O uşă
Lemnul unei uși e un dar pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic dintre stejari
Copacul ţipându-şi, jalnic, prăbuşirea.
Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată larg deschisă, sau ferecată
O ușă rămâne un presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?
Другие стихотворения автора
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
Opriți războiul!
Opriți războiul, oameni de cuvânt,
Nu faceți cruciade, e sfânt acest pământ,
Iar viața e miracolo atot ce-i univers,
Doar că destinul ei, este un drum cu-n singur sens.
Ajung atâtea crime și pacturi mincinoase,
Făcute-n scop patetic de pradă și foloase,
Ucideți fără milă, la mare departare,
În chinuri și tortură până la depravare.
Opriți războiul, oameni între oameni,
Viața e cotată la preț inestimabil,
Din solul pârjolit, ies lacrimi de copii,
Ce strigă după mame și vor și jucării.
În loc de tunuri, drone și arme nucleare,
Lasați pe cer să zboare doar păsări călătoare,
În orice loc din lume și-n orice melodie,
Să fie numai dansuri de pace și frație.
Viorica E.
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.