SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Viorica E.
Data postării: 4 februarie 2022
Vizualizări: 1917
Poezii din aceiaşi categorie
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Labirintul Eternitatii
Pe cărarea noastră azi,
Trec pași din alte vremuri,
Ce ridică praful misterului din brazi,
Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.
Pasi noi în prietenia timpului,
Reflecții de gând, de zbor și de iubire,
Sunt strecurate azi în adierea vântului,
Dând aripi și putere de visare.
La fel, clipa vie se desprinde
Din lumina artificiilor nocturne,
Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,
Concretul timpului să curme.
Într-un trecut ca într-o casă milenară,
Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,
Atent la exponate, și gândesc,
Ce minunată imagine, ce clară!
Stau vechi icoane pe pereți
Alături de podoabe în lumină gravă
Precum apa de gheață timpul separă vieți
Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.
Astfel, privind fragmente de eternități,
Văd măreția ce mă înconjoară:
Înzăpezite vârfuri către munți,
O rază strălucitoare și o apă pură.
Cu fiecare clipă azi impletim eternul
Un labirint de căi ce au comun doar drumul,
Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt
Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.
Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește
Deslușim vechi căi ce labirintul întregește
Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat
Și în căutările noastre a sperat.
În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,
Dorind să legăm iubiri atemporale,
Înscrise în zări, în puritatea muntelui,
A ploii, a gheții și a luminii soarelui.
Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau
Poate în alt context al timpului ce-a fost,
Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau
O bucurie, o casă sau un rost.
Ca dizolvând prezentul în elementele sublime
Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.
Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine
Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.
Zbor de pescăruș
Atunci când privești în zare,
Sufletul se-mpreună cu marea.
Și când totul este o simbolizare,
Se aprinde-n gând chemarea.
Lași să plutească visarea
Chibzuind la fapte îndelung,
Și-ți controlezi nepăsarea
Asupra clipelor care străpung.
Un zbor de pescăruș, apropiat
De valurile stării ce se-agită,
Sunetu-i calm te trezește din visat
Și inima-ți puternic palpită.
Un imbold în esență îl cauți
Să-nvigorezi întreaga simțire.
Și asemeni unor selenauți
Dorești să găsești însuflețire.
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Labirintul Eternitatii
Pe cărarea noastră azi,
Trec pași din alte vremuri,
Ce ridică praful misterului din brazi,
Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.
Pasi noi în prietenia timpului,
Reflecții de gând, de zbor și de iubire,
Sunt strecurate azi în adierea vântului,
Dând aripi și putere de visare.
La fel, clipa vie se desprinde
Din lumina artificiilor nocturne,
Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,
Concretul timpului să curme.
Într-un trecut ca într-o casă milenară,
Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,
Atent la exponate, și gândesc,
Ce minunată imagine, ce clară!
Stau vechi icoane pe pereți
Alături de podoabe în lumină gravă
Precum apa de gheață timpul separă vieți
Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.
Astfel, privind fragmente de eternități,
Văd măreția ce mă înconjoară:
Înzăpezite vârfuri către munți,
O rază strălucitoare și o apă pură.
Cu fiecare clipă azi impletim eternul
Un labirint de căi ce au comun doar drumul,
Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt
Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.
Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește
Deslușim vechi căi ce labirintul întregește
Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat
Și în căutările noastre a sperat.
În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,
Dorind să legăm iubiri atemporale,
Înscrise în zări, în puritatea muntelui,
A ploii, a gheții și a luminii soarelui.
Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau
Poate în alt context al timpului ce-a fost,
Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau
O bucurie, o casă sau un rost.
Ca dizolvând prezentul în elementele sublime
Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.
Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine
Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.
Zbor de pescăruș
Atunci când privești în zare,
Sufletul se-mpreună cu marea.
Și când totul este o simbolizare,
Se aprinde-n gând chemarea.
Lași să plutească visarea
Chibzuind la fapte îndelung,
Și-ți controlezi nepăsarea
Asupra clipelor care străpung.
Un zbor de pescăruș, apropiat
De valurile stării ce se-agită,
Sunetu-i calm te trezește din visat
Și inima-ți puternic palpită.
Un imbold în esență îl cauți
Să-nvigorezi întreaga simțire.
Și asemeni unor selenauți
Dorești să găsești însuflețire.
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Alte poezii ale autorului
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Te caut
Te caut în fiorul vântului de toamnă,
În frunza amorțită, căzută la pământ
Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea
Și visul de iubire, în sfântul jurământ.
Ești dragostea și ura, unui destin în stele,
Magia unei oaze în tainicul deșert
Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,
În agonia nopții,
Mi-e frică să te pierd.
Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,
Cand tu nu ești cu mine,
Te am numai în gând,
Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.
Și am închis-o în suflet,
Să nu te pierd, nicicând.
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Te caut
Te caut în fiorul vântului de toamnă,
În frunza amorțită, căzută la pământ
Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea
Și visul de iubire, în sfântul jurământ.
Ești dragostea și ura, unui destin în stele,
Magia unei oaze în tainicul deșert
Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,
În agonia nopții,
Mi-e frică să te pierd.
Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,
Cand tu nu ești cu mine,
Te am numai în gând,
Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.
Și am închis-o în suflet,
Să nu te pierd, nicicând.
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!