Nesiguranța reîncercării

Spune-mi iubita mea
Cum ai vrea să mă usuce,
ani lumină 
de vuiete și ploi?
Cum ai vrea să mă spele,
deșerturile
stăpâne pe-al meu trup?
Iubit-o, tu doar spune-mi cum
și ia-mă și mă udă
și-apoi,
ia-mă-n al tău sân,
iubit-o...

Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.

Mâinile-mi cad
peste umerii tăi lăsați
de frumusețea ce o poartă.
Deasupra era un portret.
Linii ferme, ondulate
ce joacă fel de fel de feste
mâinilor mele rușinate.

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

    Cum poți să vii senin și să-mi spui acum,
    Că trecutul e mort și-ngropat în cuvinte?
    Nu-nțelegi că a trebuit din cenușă și scrum,
    Să m-adun, iar și iar, din bucățile frânte?
    
    De-atâtea ori, fără milă, cumplit m-ai rănit,
    Nefiind de folos, m-ai zvârlit în tenebre...
    Cu lumina pierdută din ochi, am fost rătăcit,
    Neștiind dacă-n mine sunt eu sau doar umbre...
    
    Eu nu m-am certat, am ales doar tăcerea,
    Nepătrunsă, acută, să crească-ntre ziduri,
    Refuzând o viață chinuită, amară ca fierea,
    Și o frunte umbrită, brăzdată de riduri...
    
    Timp a trecut peste rănile-mi închise și mute,
    Și cumva - nu știu cum - am mers mai departe...
    Am ales să te uit. Să uit și cuvintele-ți slute,
    Ridicat din genunchi, am pășit peste toate...

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară,
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig
Pășesc în lumea nouă într-un halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții-au săvârșit.

Un anonim actor pe-o scenă imperfectă,
C-un aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete,
Printre ființe nule mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid,
Pe-o insulă pustie cu gust de nesfârșit,
Alături, omenirea, ocean nemărginit...
Provincial în moarte, în viață un nimic.

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Răgaz dezlănțuit,

Din dorința arzătoare.

Ca zgomotul tacit 

Spre -nalt să zboare..

Și tăcerea dă năvală 

Peste simțuri în cuvinte 

Și stropi de îndoială 

Picură peste veșminte..

Liniștea asurzitoare 

Pe trupuri se scurge 

Fără iz, fără culoare,

Iar obrazul plânge.

Amețitor de calmă,

Copleși suflarea,

Degajând în valmă,

Lezând pudoarea..

Și strigătul în cioburi 

Tihna sfărâmase 

Peste cugetele tulburi 

De impresii nisipoase..

Trăim în două lumi mature,

Iubind în taină doar un zeu.

Perpetuăm în rase pure;

Miracolul e: DUMNEZEU!

Iubim, urâm și-n disperare

Sperăm mereu în izbăvire,

Nu vrem, ca lumea să dispară

Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!

Iubim familia, natura,

Copiii ce ne dau fiori,

Iar pe dușmanii plini de ură

Îi premiem cu mii de flori.

Ne fascinează-o lume abstractă,

Pierdută-n ape adânci și reci.

Sau poate-n bolta cea albastră.

Cu o poartă-n RAI, prin care treci.

Ne temem de final în umbră

Agonizant, necunoscut …

Dar știm că-n stația din urmă,

Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.

Viorica E.

Hei omule, ia seama, lumea-i aproape gata
Când va fi pusă-n mâna prostimii judecata.
Când va fi-nțelepciunea trădată pentru bani
Și scânteieri de-o clipă, slăvite de... gâscani.

Când vei vedea frumosul, hulit de urâciune
Și va fi-n rang de artă chiar orice spurcăciune
Ce-a fost invidioasă că nu e la-nălțime.
Dar, calea-i mai ușoară și-aleasă de mulțime.

Când gâsca proastă cărei, un compliment i-ai da,
Se crede mai frumoasă chiar decât lebăda
Și-n loc să facă pasul, la rangul ei să urce,
Preferă pe aceasta, s-o judece, s-o spurce.

Când orbul incapabil să vadă ce-ai în minte,
Dacă-l ascultă lumea, te spurcă din cuvinte.
Se judecă dreptatea spre-a se ierta greșeala,
Minciuna și hoția, să nu-și dea socoteala.

Când legi chiar, se fac strâmbe și ia păcatul dreptul,
Că-i mai ușoară calea și, e mai greu respectul.
Când, pentru-a nu-și ascunde, mulți, chipul de rușine,
Se judecă păcatul a fi de fapt... un bine.

Când incapacității se dă recunoștință:
- E rău da'... Las' că merge de-i punem o fundiță...
- Cum, suntem proști cu toții și, tu vi sa ne-ndrepti?
Dacă scădem nivelul, suntem cu toți deștepți.

- La noi este puterea, chiar de, mai mic ni-i darul,
Tu, ești nebun pesemne, că depășești tiparul.
Prostia și păcatul, la rang înalt s-au pus
Și de noroi îi umplem pe cei ce-au fost mai sus.

............................................................................

Hei! Recunoaște-ți vina, vom îndrepta greșeala.
Nu judeca dreptatea că-ți cere socoteala!
Trezește-te, fă pasul, doar pare, nu e greu.
De-ți e prea grea povara, te-ajut cu drag și eu.

Hai, dă tribut dreptății, greu pare primul pas,
Dar cei care urmează, îți vin ca într-un dans.
Te plângi, vrei să schimbi lumea și spui că vrei "mai bine"?
Fă primul pas și schimbă, dar, schimbă-te pe tine!