Tulburare obsesivă
Tulburarea obsesivă
a atingerii unor suprafețe
nepersonificate,
gândind la ele
despre cum ar fi să le acopere o briză,
mă duce cu gândul la gânduri
obsesive de altfel,
ale unui peisaj pictat de către ai mei ochi
-verzi, dar nu-i știe nimeni-
Sau poate că îi știe
o întreagă lume,
dacă lumea mea s-ar rezuma
la un peisaj.
Pictat de către doi ochi-
verzi.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Denisa Pad
Data postării: 1 august 2022
Adăugat la favorite: 1
Comentarii: 1
Vizualizări: 1237
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Când clopotele tac
La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Când clopotele tac
La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!
Lut
În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,
Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.
Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,
Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.
Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,
O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.
Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,
Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.
Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,
Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.
Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,
Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.
Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,
Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,
Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,
Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.
Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.
Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.
M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,
Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.
Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,
Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.
Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?
Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?
Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,
Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:
Că nu mai cred în Tine când respir suferință,
Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.
Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,
Să guști amarul zilei și urletul tăcut.
Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!
Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!
Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,
Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.
Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:
Că Dumnezeu de om mare nevoie are.
Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat
Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,
Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,
Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.
Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,
Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.
N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,
Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.
Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,
Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.
C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,
Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.
Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,
Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?
Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,
Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?
Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.
Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.
Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,
Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.
Cuvântul
Când Cuvântul a prins făptură
Și tăcerea a cuprins
Nu știa minciuni sau ură,
Dar cu ele s-a deprins.
Cei Trei,Cuvântul au închis în dom
Să nu rostească adevăr
Șoptit voinței unui super om
Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.
Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge
Șuvoi de lavă ciobește infatuarea
Privesc la oameni,trist inima îmi ninge
Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.
Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată
Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut
Mintea archonică prin disciplină este dresată
Mai bine când Cuvântul era mut?
Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug
Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut
Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug
Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.
Frunze ?
Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.
Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.
Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.
Hemoragie ocultă
Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute
Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare,
Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,
Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...
Clopote ce sună-n limba de șarpe,
Ne ademenesc într-o falsă comuniune
Sufocând sufletul cu minciuni veninoase
Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.
Ca sărutul morții și mângâierii de harapce
Sorb și pân' la ultim' strop de sânge
Să punem genunchi în față la al lor elizeu,
O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Alte poezii ale autorului
Nicio zi
Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Portret
Mâinile-mi cad
peste umerii tăi lăsați
de frumusețea ce o poartă.
Deasupra era un portret.
Linii ferme, ondulate
ce joacă fel de fel de feste
mâinilor mele rușinate.
Nicio zi
Nicio zi nu e grea când ai ce spune din suflet și nicio zi nu e ușoară când tot ce spui din suflet nu e.
Ce mi-e iubirea?
Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.
Obicei
Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea?
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.
Nesiguranța reîncercării
E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.
Portret
Mâinile-mi cad
peste umerii tăi lăsați
de frumusețea ce o poartă.
Deasupra era un portret.
Linii ferme, ondulate
ce joacă fel de fel de feste
mâinilor mele rușinate.
Anișoara Iordache