✨ ,,Apus''

A căzut în ceață un trup neînsuflețit

Acolo unde sunt crizanteme roșii,

Sunt gata să aștept până la infinit 

Momentul când se vor întâlni ochii noștri.

Un licăr de lumină ce se ivește în zare

Ar putea fi luminițe de pe brad

Sau sub o piatră goală o lumânare

Unde de la vijelie crucile cad.

Ziua de mâine s-ar putea să nu vină

Să nu ne aștepte nici pe mine nici pe tine 

Așa că măsoară-ți visurile ce le ai în inimă

Și păzește-ți inima să nu moară mâine.

Uitați vor fi cei ce au plecat , bineveniți cine a rămas.

E o trădare să îngenunchezi în praf iar de la frig să rămâi ars.

Un turist neobișnuit într-o călătorie temporară

Ți-ai demonstrat lumina iar în schimb ai primit un fals dans.

Picioare lungi, să te ridici mai sus e imposibil

Atunci când accesul acolo unde îți dorești devine inadmisibil.

Acoperit de frunze , e cald afară,

Cuvântul ei a fost neverosimil.

Uitați de mulți, puțini care mai păstrează în suflet

Cuvinte dulci, dar te vor lovi mai tare decât un tunet,

Toți îți spun să fugi, ar putea să fie deja prea târziu,

Să nu mai ajungi , acolo unde ți-i predestinat acel destin.

Asemene unui far înconjurat de marea întunecată,tu continui să luminezi mereu,

Asemenea soarelui din cosmos, asemenea stelelor de pe cer.

Luminând calea în timpul nopții întunecate mai multor suflete pierdute,

Oferindule șansa să lupte ,pentru propria construcție a vieții.

Asemenea luminii dimineții,a soarelui rece,fiind îndrăgită de o mare parte,de cei ce pot valorifica,

și lucruri imateriale,

Și prezența ta.

Și propria lor viață,și ale tale sfaturi,și ale tale gânduri,și ale tale fapte.

Al tău conținut să nu fie ratat,doar decât de niște ratați,îți spun eu ție,și te iubesc cu drag,

Al tău fiu iubit,al tău băiat,

Către scumpa mamă,din al ,,educației domeniu'',o etapă din rapsodia vieții,

Un neînțeles geniu al propriei vieți.

Zeci de ispite se ascund după trupul tău,

 Problemele financiare sunt doar vârful piramidei.

 Dacă vrei să ai de toate trebuie să muncești din greu,  

 Însă de unde să iai puteri rămâne o enigmă.

Începi încet să ne părăsești,

Ai dorit toată viața să fii un suflet liber

De asemenea ai început să crezi în povești:

Dacă faci lucruri bune succesul ți se ridică.

Ani la rând te-au părăsit persoane

Din cele mai apropiate și cele mai dragi

Chiar dacă ai fost bun cu toți ei te-au aruncat în stradă.

În această lume vei simți căldură când sub pământ o să taci.

Presat de trecut , stresat de prezent 

În jurul tău doar personalități reci,

Au fost momente când ai dorit să pleci

Dar există și clipe care merită să le trăiești.

La marginea ierbii te-ai lăsat ars de soare,

Un final frumos , nu te-ai ferit nici de ploaie.

Acel apus îți marchează sfârșitul 

Pentru a trăi nu-i destul doar aer.

E alegerea ta la câți ani să te-ngropi

Însă decizia nu-ți va aparține doar ție.

Prețul vieții tale nu li-i cunoscut lor,

Clubul 27 e un scop de mândrie.

Calculează-ți tactul și măsoară-ți cerul

Cele mai lungi aripi duc la zboruri letale.

Nu ai unde să te grăbești căci peronul e gol,

,, Sper să-ți găsești un antidot pentru problemele tale''.

Aș prefera să fiu doar în lumea sa,

Împreună cu tine ,doar în viața ta ,

Și dacă nu exiști , atunci să vii la mine

Căci te voi aștepta mereu în inima mea.

Niște raze de soare , mai reci decât ploaia

Dacă suferi atunci ești un om slab 

Iar când atribui clișee acestui univers

Suferință după merite ți-ai căpătat.

Pedepsit de tine sau pedepsit de el,

Dacă îți este frig atunci cauți dragoste

Iar când îți este cald , cu o sabie de oțel

Îți distrugi unica ta speranță - viața.

Printre zeci de mii de gânduri și zeci de mii de stele 

Voi continua să te caut în universul meu,

Iar dacă nu voi reuși să te găsesc vreodată

Atunci înseamnă că ești ținută prizonier 

De către propriul tău univers ce nu se va mai întâlni vreodată cu al meu.

În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,

un poet scuipă foc peste vise străine,

cu barba nespusă și ochii de drac,

înjură tăcerea și viața, stând pe ac

de păcate strivite sub ghetele goale

ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare

Bea spirt din pahare făcute din plâns,

îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,

într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,

el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”

Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,

când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.

Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,

scrie despre sânge, despre pulă și bar,

despre mama obosită și tatăl dispărut,

despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.

„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,

da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”

I-a fost călcat sufletul sub bocanci,

a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,

dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze

în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.

„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,

eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”

Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,

el visează o lume ce geme și schimbă,

e drac și e sfânt, e poetul pierdut,

cu rima în sânge și cerul tăcut.

Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,

știe: adevărul nu vine din șoapte.

Who are you from the other side?
Why are you looking at the same thing as me?
What are you if I'm not sure if that's me?

I see you my whole life, an entity different and at the same time as like the other entities.
Just a demon who nobody knows what is having in mind, whose mind can go to the invisible universe to just read a poem
You could be...the person who read this, you can't see inside me...me neither
But why I'm so sure...
Why I see only you in my mirror

Now I wonder...
What you see into that chaotic reflection ?
Just you or a person who you don't know who exists...?

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Un ecou reflectă o voce.

O voce se poate estompa în depărtare

și poate chiar avea o rezonanță cosmică.

O voce se aude doar atunci când

cineva vorbește.

Imaginați-vă ecoul unui monolog

care devine piesă de teatru.

Un cuvânt se eliberează de sine,

nemaifiind legat de originea sa~

pentru a deveni fantomatic;

o fantomă nu mai aparține niciodată

sinelui uman din timpul vietii.

O fantomă poate semăna chiar

cu rămășițele traumatizate

ale acelor vrăjitori care țipă și

care au intentii morbide.

Un cuvânt este o idee tangibilă;

folosim cuvintele pentru a forma

expresii vocale.

Uneori, impactul expresiilor grele

poate genera

o neliniște seismică în jur;

efectul de fluture sau

schimbare la față și transfigurare;

a țese povești în ceață;

tonurile răutăcioase și

splenice pot deveni ecouri

pe vârfurile de munte,

acolo unde rugăciunile devin mesaje

către cer; ascensiune; clarviziune;

îngenuncherea în rugăciune,

în ciuda tensiunii dinților încleștați,

se face doar atunci cand avem idei esențiale

si care, in anumite circumstante,

sunt efectul unor revelatii divine.

Orice idee esentiala are întotdeauna

nevoie de inspirație, inspiratie 

care se gaseste intotdeauna doar

în cuvintele adânc înrădăcinate;

a crea versuri melodioase care

captivează inimile tuturor

celor care ascultă.

Imaginați-vă cenușa acelor inimi care

au tânjit după sfințire.

Cenusa este asemănătoare ecourilor;

a îndura suferință, in mod benevol,

pentru o zeitate in care crezi cu adevarat;

existenta atât la timpul perfect simplu,

cât și la timpul viitor anterior.

Cuvintele sunt refractate ecouri

ale sinelui lor de odinioară.

Imaginați-vă golul divinității și

gândurile care au fost abandonate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Fost-am ce-am voit să fiu,

Toc  și  foaie ca să scriu,

Bocetele tuturora;

Lacrima ce joacă-n gene,

Care plânge pe înfundat,

Pentru traiul blestemat.

Pentru ziua care doare,

Pentru tagma de sărmani

Fără glorie și bani.

Lângă semeni lași,nesimțitori

Lângă ei trăiești și mori!!!!

Ieși din umbră, dar nu ai contur,

Timpul șterge ce-am crezut că rămâne,

Niciun spațiu nu e atât de sigur,

Când prezentul se desface de mâine.

Gânduri vechi se adună în rafturi,

Iar memoria le caută rece.

Niciun chip nu mai are hotaruri,

Doar un abur prin spațiu mai trece.

Nu poți prinde o imagine-n mână,

Ea se schimbă la orice privire.

O amprentă ce n-o să rămână,

O arhivă fără de numire.

Tot ce-a fost s-a prefăcut în cenușă,

Iar trecutul e doar dâră ușoară.

Ea se strecoară încet pe sub ușă,

Și în noapte tăcută coboară.

În sertare de umbră și goluri,

Gândul caută vechiul repaus.

Lumea veche se sparge în cioburi,

Prăbușită în propriul ei haos.

Ce-a fost viu se dizolvă-n uitare,

Restul e doar un praf de cărbune.

Peste tot e o liniște mare,

O arhivă ce nimic nu mai poate spune.