Urme de pași

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Un ochi cosmic omnipotent

m-a deschis în interior

pentru o logică epistemică. Picăturile

de ploaie se prelingeau pe sticla ovală

a ferestrei; umiditate. Acel ochi

se albăstrea ca și cum

ar fi căpătat nuanța stelelor

care nu se mai pot forma și

încep să se evapore

din miezul lor ; embrioni avortați.

Am tăcut o vreme până când

cuvintele ce exprimă suferința

au reușit să răzbată

supraîncărcarea senzorială

a limbii. Sensul lor

s-a pierdut în melancolia ploii ;

tânguire, jeluire, boceală.

Blues-ul stelelor a fost absorbit

de această tristețe crescândă;

a avea senzația

că ești orb atunci când ,de fapt,

poți vedea;

senzorial, stimuli, perceptiv ;

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;

a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.

Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;

tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~

un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;

Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;

E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar

fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;

zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin

icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;

Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.

Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.

Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;

Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: aceasta poezia este publicata.

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

Poezie de Marieta Maglas

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Orice schimbare este ca un vânt care suflă

cu putere și sparge spiralele vieții, dar și

ferestrele, componente uzate ale clădirilor~

structuri încă elastice, care se leagănă și

se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.

Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută

noi locuri de muncă. Această stare de lucruri

este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,

care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.

Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,

este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie

matematică, pâna la distrugere completă. Teoria

dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda

reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri

hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate

exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia

in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă

pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.

Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens

al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne

eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc

cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat

în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este

permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și

îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur

își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua

să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.

Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are

nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume

ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și

atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces

mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile

unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep

să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o

alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?

Poezie de Marieta Maglas

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Unohtumaton

Unohtumaton, sitä sinä olet

Unohtumaton, vaikka lähellä tai kaukana

Kuin rakkauden laulu, joka tarttuu minuun

Kuinka ajatus sinusta vaikuttaa minuun

Kukaan ei ole koskaan ollut enemmän

Unohtumaton kaikin puolin

Ja ikuisesti, niin sinä pysyt

Siksi, kulta, se on uskomatonta

Se joku niin unohtumaton

Luulee, että minäkin olen unohtumaton

Unohtumaton kaikin puolin

Ja ikuisesti, niin sinä pysyt

Siksi, kulta, se on uskomatonta

Se joku niin unohtumaton

Luulee, että minäkin olen unohtumaton.

De într-o zi vreun dor de noi te va lovi

Să mă cauți în versuri ce ți le-am pictat. 

lubirea, dorul și durerea  rămân scrise-n poezii

Și nesfârșita clipă când eu... te-am așteptat.

Să nu regreți sfârșitul ce între noi n-a fost

Căci niciodată nu este prea târziu!

Sunt poezii scrise din inimă c-un rost

Pentru o clipă când mi-am dorit să-ți fiu.

De într-o zi dorul nu-l vei putea opri

Încearcă către mine să faci un gest de-un pas

Căci negreșit în toate mă vei întâlni

Păstrând o umbră de speranţă, pentru un bun rămas..

Ze, un haiduc în propriul său gând, încă își caută azil.
În mintea sa sunt derulate felutire amintiri.
Scăpând cateva lacrimi, Ze realizează cât este de fragil
Momentele trecute acum sunt doar niște povestiri.

--Ze este sfâșiat de dor--
--Dor pentru Lebe și pentru fostele momente de amor--

Personajul nostru își aduce aminte de Lebe și al ei chip frumos
Se gândește la diferența dintre ce au fost cei doi si ce sunt în prezent
Parcă-i aude glasul blând și își imaginează trupul ei grandios
De ea Ze este cu adevărat dependent.

Lebe și Ze, în trecut, erau extrem de apropiați
Ziua fiecăruia conținea a celuilaltui prezență
Însă circumstanțele lor i-au făcut să devină schimbați
Iar acum Ze este convins că va muri de a Lebei absență. 

--Distanța dintre cei doi in continuu crește--
--Ze, cu inima frântă, își imaginează cum al său puls se oprește--

-steinkampf

Visele mele strălucesc, 

Într-un codru de diamant, 

Și de demult te iubesc, 

Într-o privire de gheață. 

Ochii de stele, 

Ce zboară în ecoul sufletelor 

Și adie tristețea printre rămurele, 

În visul dorințelor. 

Mă uitam în sus, ca în fiecare seară,

Te căutam în tăcerea de pe tavan,

Și atunci te-am văzut…

Ai apărut din întuneric.

Nu mă așteptam.

Era miezul nopții, ora dintre vis și realitate,

Când ochii se îndoiesc și de lumină

Așa că m-am frecat la ochi mai bine

Și tot acolo erai, pe tavan la mine.

Țeseai parcă un covor uriaș

Fire de pânză îți tot pică,

Nu știu ce ai putea să faci cu un așa covor imens

Când tu ești așa de mititică.

Te chinuiai să ții lumea laolaltă

Țeseai cu răbdare fire fragile

Unele cădeau, pe altele le scăpai la mine în inimă.

Covorul tău creștea tot mai mult,

Deși tu erai abia o idee,

Cel mai hărnicuț păianjen din toată calea lactee.

Eu cred ca voiai să prinzi în el

Toate muștele din lume,

Să nu mai scape niciuna.

Dacă aș fi fost una din ele

Nu m-aș fi pus cu tine

Păreai ca vrei să țeși

Până cuprinzi și luna.

La un moment dat ne-am privit

Două ființe treze

Când restul lumii dormea.

Te-am întrebat ce faci acolo sus

Dar întrebarea mea părea să te enerveze.

Și ai dispărut într-o clipă

Eu am rămas la pânza ta privind

Și am decis ca data viitoare

În ea să te prind.

Ți-am furat și muștele din ea

Să nu mai pleci pe lună

Înainte să-mi spui și să-ți spun

Noapte bună!

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.