Urme de pași
În mod iluzoriu, spațiul se extinde și
timpul se diminuează; viziune întunecată,
dimensiune emoțională. Poate că încă mai
putem simți pulsul cosmic, atunci când viața
ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat
și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul
de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească
răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,
cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.
Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la
refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise
ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,
noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla
unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat
în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau
precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți
și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în
liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;
cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,
vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită
morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;
existență umană, care provine din praful cosmic;
devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,
un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic
sau la puterea a treia; privirea care arde totul,
în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă
sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre
sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;
ideea de sine; ideea de lepădare de sine
pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare
odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Marieta_Maglas
Дата публикации: 5 апреля
Просмотры: 99
Стихи из этой категории
Singur
Fără să vrei, fără să știi, te-ndrăgostești
Să te iubească cel iubit sigur dorești
Dar ce te faci când doar în vise curg povești
Singur umblând înstrăinat nu te găsești
Nu te ajungi, nu mai poftești, nu mai voiești
Singur te-alungi și-apoi te chemi, singur pășești
De dor orbit te otrăvești, te amăgești
N-ai vrea să știi cum este singur să trăiești
Printr-e mulțimi încerci fugind să te lipești
Dar când privești spre umbra ta tot singur ești
Cine-ți șoptește ‚noapte bună’ să-i zâmbești
Cine-ți va spune ‚Te Iubesc’ când te trezești
Îți cere inima flămândă s-o hrănești
Mușcându-ți sufletul de nu o mulțumești
Bătând împinge foc în vene să gonești
Fugind de singur te trimite să-ndrăznești
Când lupți degeaba ți se spune că cerșești
Sufletul, lumea te îndeamnă, să-l golești
Dar ce e unic n-ai să poți să-nlocuiești
Și-atunci pe față zâmbet rece îți vopsești
Ești condamnat singur cu oameni să trăiești
N-ai să vorbești despre iubirea ce-o nutrești
De-ai să grăiești cu umiliț-ai să plătești
Singur asculți tot ce gândești, te cheltuiești
Te-aruncă singur închizându-te-n iubești
Te-a ocupat lipsindu-ți găndul ce gândești
Să te întrebi singur pe tine cine ești
Să-ți piardă mințile ascunse-n ce iubești
De s-ar putea, singur certând, să-l izgonești
Departe-ajuns să poți oricând să-l ocolești
Să nu stea singur cu tristețea-l împletești
Să-l lași pe singur fără singur, să-l uimești
Ce-ar fi pe singur lângă tine să-l primești
Să nu mai fie-atât de singur, să-l iubești
Lipsindu-i singur să vă pierdeți în povești
Fără de singur să adormi, să te trezești
Dornic de ea
Prin deșerturile vieții,
Mai aprind acum scânteie
Chipul ei, obrajii roșii,
Glasul dulce de femeie?
Cine-i ea, de vine seara
De-al tău suflet ca să prindă
Fața-i albă precum ceara,
Inima-i cea suferindă?
Izvorăște din nimicuri,
Ce dintâia zi există
Și în cor i-ar plânge cerul
Cugetarea ei cea tristă;
Viața tu ți-ai da-o toată,
Doar ca să-i mai poți simți
Palma rece înc-odată,
Negrul ochilor făclii.
Seara și el
Bântui tot ce ieri aveam ca o fantomă la geam
Dacă ai știi cum să începi orice dezamăgeam
Aș vrea mult să îți fiu alături în răcoarea noastră
Răcoarea serii și a dimineții de după desconcentrata
Poate nu-i destul suflet nimicit
Poate nu-s destule lacrimi
Caut despre tine în tot ce însemni azi și mâine
Seară nu e una obișnuită și tu iubitule vreau să îmi fi alături
Să faci din mine semnaturi
Zburăm fericiți dar plini de încărcătură
Din care tragem doar o trăsătură
Racoarea serii tu și eu de mâna
Și parcă n aș mai vrea să treacă toată săptămâna
Hai cu mine să tragem din greu
Chiar dacă drumul e lung
Aș vrea mult să îți fiu alături în răcoarea noastră
Răcoarea serii și a dimineții de după desconcentrata
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
“La revedere”
Noi n-am rostit „la revedere”,
Dar am plecat cu inimi frânte,
Durerea, tainică putere,
Ne-a sfărâmat iubirea-n punte.
Fără cuvinte, doar tăcerea
Ne-a fost un ultim martor mut,
Și peste noi, ca adierea,
S-a stins tot ce-am avut de spus.
Dar timpul trece, lasă urme,
Pe drumul gol ce l-am lăsat,
Și gândul nostru încă curme
Un dor ce arde neîncetat.
De n-am rostit „la revedere”,
E poate fiindcă ne-am temut
Că nu există mângâiere
Pentru un „rămas-bun” pierdut.
Dor tainic
Imi e dor în taină și nu pot sa-l chem
E un foc ce arde in al bratelor poem
E-atat de departe ...deși în gand mereu
Caci intre noi s-a pus destinul greu...
Sunt captiva intr-un legământ uitat
Și sufletul mi-e pe jumate sfâșiat
Nu ați intelege ce port in piept
O iubire ascunsă ce-o tin în secret.
El n-a vrut sa știe ce mult îl doresc
Cat de tare ma doare sa nu-l îmbrățișez
Pe foaie mi-a ramas ca un vis
Un "ce-ar fi fost"???...cu roșu scris...
Singur
Fără să vrei, fără să știi, te-ndrăgostești
Să te iubească cel iubit sigur dorești
Dar ce te faci când doar în vise curg povești
Singur umblând înstrăinat nu te găsești
Nu te ajungi, nu mai poftești, nu mai voiești
Singur te-alungi și-apoi te chemi, singur pășești
De dor orbit te otrăvești, te amăgești
N-ai vrea să știi cum este singur să trăiești
Printr-e mulțimi încerci fugind să te lipești
Dar când privești spre umbra ta tot singur ești
Cine-ți șoptește ‚noapte bună’ să-i zâmbești
Cine-ți va spune ‚Te Iubesc’ când te trezești
Îți cere inima flămândă s-o hrănești
Mușcându-ți sufletul de nu o mulțumești
Bătând împinge foc în vene să gonești
Fugind de singur te trimite să-ndrăznești
Când lupți degeaba ți se spune că cerșești
Sufletul, lumea te îndeamnă, să-l golești
Dar ce e unic n-ai să poți să-nlocuiești
Și-atunci pe față zâmbet rece îți vopsești
Ești condamnat singur cu oameni să trăiești
N-ai să vorbești despre iubirea ce-o nutrești
De-ai să grăiești cu umiliț-ai să plătești
Singur asculți tot ce gândești, te cheltuiești
Te-aruncă singur închizându-te-n iubești
Te-a ocupat lipsindu-ți găndul ce gândești
Să te întrebi singur pe tine cine ești
Să-ți piardă mințile ascunse-n ce iubești
De s-ar putea, singur certând, să-l izgonești
Departe-ajuns să poți oricând să-l ocolești
Să nu stea singur cu tristețea-l împletești
Să-l lași pe singur fără singur, să-l uimești
Ce-ar fi pe singur lângă tine să-l primești
Să nu mai fie-atât de singur, să-l iubești
Lipsindu-i singur să vă pierdeți în povești
Fără de singur să adormi, să te trezești
Dornic de ea
Prin deșerturile vieții,
Mai aprind acum scânteie
Chipul ei, obrajii roșii,
Glasul dulce de femeie?
Cine-i ea, de vine seara
De-al tău suflet ca să prindă
Fața-i albă precum ceara,
Inima-i cea suferindă?
Izvorăște din nimicuri,
Ce dintâia zi există
Și în cor i-ar plânge cerul
Cugetarea ei cea tristă;
Viața tu ți-ai da-o toată,
Doar ca să-i mai poți simți
Palma rece înc-odată,
Negrul ochilor făclii.
Seara și el
Bântui tot ce ieri aveam ca o fantomă la geam
Dacă ai știi cum să începi orice dezamăgeam
Aș vrea mult să îți fiu alături în răcoarea noastră
Răcoarea serii și a dimineții de după desconcentrata
Poate nu-i destul suflet nimicit
Poate nu-s destule lacrimi
Caut despre tine în tot ce însemni azi și mâine
Seară nu e una obișnuită și tu iubitule vreau să îmi fi alături
Să faci din mine semnaturi
Zburăm fericiți dar plini de încărcătură
Din care tragem doar o trăsătură
Racoarea serii tu și eu de mâna
Și parcă n aș mai vrea să treacă toată săptămâna
Hai cu mine să tragem din greu
Chiar dacă drumul e lung
Aș vrea mult să îți fiu alături în răcoarea noastră
Răcoarea serii și a dimineții de după desconcentrata
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
“La revedere”
Noi n-am rostit „la revedere”,
Dar am plecat cu inimi frânte,
Durerea, tainică putere,
Ne-a sfărâmat iubirea-n punte.
Fără cuvinte, doar tăcerea
Ne-a fost un ultim martor mut,
Și peste noi, ca adierea,
S-a stins tot ce-am avut de spus.
Dar timpul trece, lasă urme,
Pe drumul gol ce l-am lăsat,
Și gândul nostru încă curme
Un dor ce arde neîncetat.
De n-am rostit „la revedere”,
E poate fiindcă ne-am temut
Că nu există mângâiere
Pentru un „rămas-bun” pierdut.
Dor tainic
Imi e dor în taină și nu pot sa-l chem
E un foc ce arde in al bratelor poem
E-atat de departe ...deși în gand mereu
Caci intre noi s-a pus destinul greu...
Sunt captiva intr-un legământ uitat
Și sufletul mi-e pe jumate sfâșiat
Nu ați intelege ce port in piept
O iubire ascunsă ce-o tin în secret.
El n-a vrut sa știe ce mult îl doresc
Cat de tare ma doare sa nu-l îmbrățișez
Pe foaie mi-a ramas ca un vis
Un "ce-ar fi fost"???...cu roșu scris...
Другие стихотворения автора
Aubade pentru pian
Acea sonată izvorăște din dorința ta
de a explora o anumită idee muzicală.
Mă uit la "The Sky", o capodoperă
pictată cu foarfeca de Henri Matisse,
în timp ce te ascult. Acele păsări albe,
care se înalță, se aseamănă cu niște
hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită
această duminică, în zorii zilei și
în secreția de lumină a soarelui,
ce pare că vrea să se ascundă!
Câteva raze aurii țes o pânză pentru
a crea noi spirale de viață
complexe și atrăgătoare. ‘Visele care
se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.
Acest timp neobișnuit se balansează
făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.
Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate
pe un scaun similar cu cele care se găsesc
în saloanele de coafură. Dar salonul nostru
este destinat să fie un loc de întâlnire
pentru numeroși artiști.
Casa are scări în spirală care
duc până la Strada Singurătății. Duminicile
nu sunt importante pentru noi,
dar cred că ar trebui să fie,
din moment ce ele servesc
ca un memento pentru oameni.
Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru
rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.
Acea ușă, care închide camera ta secretă,
se mișcă, spulberând tăcerea.
Din când în când, eu totuși aud
notele pianului tău dispărând în aer.
Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.
Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi
curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,
prietenii nu vor să rateze momentul în care
pot să te audă cântând la pian.
Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă
cu niște hieroglife antice.
Sunetele pianului strălucesc.
Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,
atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.
În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou
din cenușa zilei de ieri.
Poezie de Marieta Maglas
Poezia este publicata in OPA.
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Aubade pentru pian
Acea sonată izvorăște din dorința ta
de a explora o anumită idee muzicală.
Mă uit la "The Sky", o capodoperă
pictată cu foarfeca de Henri Matisse,
în timp ce te ascult. Acele păsări albe,
care se înalță, se aseamănă cu niște
hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită
această duminică, în zorii zilei și
în secreția de lumină a soarelui,
ce pare că vrea să se ascundă!
Câteva raze aurii țes o pânză pentru
a crea noi spirale de viață
complexe și atrăgătoare. ‘Visele care
se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.
Acest timp neobișnuit se balansează
făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.
Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate
pe un scaun similar cu cele care se găsesc
în saloanele de coafură. Dar salonul nostru
este destinat să fie un loc de întâlnire
pentru numeroși artiști.
Casa are scări în spirală care
duc până la Strada Singurătății. Duminicile
nu sunt importante pentru noi,
dar cred că ar trebui să fie,
din moment ce ele servesc
ca un memento pentru oameni.
Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru
rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.
Acea ușă, care închide camera ta secretă,
se mișcă, spulberând tăcerea.
Din când în când, eu totuși aud
notele pianului tău dispărând în aer.
Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.
Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi
curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,
prietenii nu vor să rateze momentul în care
pot să te audă cântând la pian.
Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă
cu niște hieroglife antice.
Sunetele pianului strălucesc.
Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,
atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.
În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou
din cenușa zilei de ieri.
Poezie de Marieta Maglas
Poezia este publicata in OPA.
Visuri hipnotice
Orice schimbare este ca un vânt care suflă
cu putere și sparge spiralele vieții, dar și
ferestrele, componente uzate ale clădirilor~
structuri încă elastice, care se leagănă și
se îndoaie până se crapă, in timpul cutremurelor.
Multe marionete, cu zîmbete stranii, caută
noi locuri de muncă. Această stare de lucruri
este de-a dreptul șocantă. De fapt, orice criză,
care nu se mai termină, devine o realitate ciudată.
Conform teoriei probabilităților, cineva , în lumea asta,
este exact opusul tău și poate lupta, cu o precizie
matematică, pâna la distrugere completă. Teoria
dualităţii lui zero nu este același lucru cu metoda
reducerii la absurd. Întotdeauna, aceste idei sau visuri
hipnotice pot asasina viitorul. Nici o iubire nu poate
exista într-un suflet bolnav. Este similar cu situatia
in care celulele fagocitare nu au o structură sănătoasă
pentru a asigura imunitatea; stres cronic; boli autoimune.
Cu siguranță, libertatea nu există în adevăratul sens
al cuvântului, pe acest pământ. Doar Dumnezeu ne
eliberează. Această stare de lucruri nu seamănă deloc
cu ceea ce ar fi putut deveni Geneza, dacă ar fi evoluat
în mod diferit ~ o iluzie pentru cei care cred că le este
permis să facă tot ce doar ei consideră că este corect și
îndreptățit să facă. În consecință, toate lucrurile din jur
își pierd, încet, semnificația. E probabil că vom continua
să existăm în timp ce ne învârtim în jurul soarelui.
Aceasta mișcare este esențială. Întotdeauna corpul are
nevoie de suflet pentru a trăi~ nu viceversa. Într-o lume
ideală, toate vocile pot fi auzite~ vibrație plasmatică și
atmosferă tensionată; propagare. Sunetul este un proces
mental. Cântecele sunt ca florile care plutesc pe valurile
unui râu, un râu al schimbării. Uneori, anumite râuri încep
să curgă în sens invers, învingând forța gravitației~ o
alternativă a existenței. Este , cu adevărat, absolut necesar?
Poezie de Marieta Maglas
Deșertul
E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.
Există un fel de sete și un deșert imens,
locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,
rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,
cei pierduți și inutili in noaptea vieții.
Noi stele incep să strălucească pe același
cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.
Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,
o lumină de noapte pentru toți cei invinși
care continuă să cante cantecele lor grele.
Ei caută o sursă de apă dulce. Orice
alt tip de apă este lipsita de importanță.
Cineva a spus că poate preface pămantul
uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre
sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,
rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.
Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde
totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.
Cu toate acestea, există o posibilitate infimă
de găsire a unui loc de supraviețuire.
EA HAERE IA OE, o pictură realizată de Paul Gauguin
O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;
buze pietrificate, sărutări uitate,
precum și stări de fericire iluzorie.
Această lumină devine o culoare
ce împodobește urechea stângă a unei femei și
poate fi chiar auzită.
Ea devine cântec atunci când
inima palpită pentru un sentiment
în ascunzișul sânului~
frunze pentru a acoperi răni vechi;
dureri după dureri ;goliciune.
Această femeie știe că ceea ce strălucește
nu este aur în universul ei paralel.
Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr
și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;
apoi mestecă pentru a se hrăni;
lapte, creștere și toamnă în fruct;
Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;
reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;
un timp al tăcerii.
Subconștientul ei este o cameră funerară
în care zace o puritate primară.
Viața ei este un zbucium pentru nimic;
o ramură care nu va înmuguri niciodată;
o ramură din pomul cunoașterii ;
încă existentă sub cerul înnorat,
trist la apus, îndepărtat și apatic.
Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru
galaxia ei de sentimente.
Aude sâsâitul verde al șarpelui și
freamătul frunzelor.
Viața ei este întunecare.
Ea nu vrea să fie dezumanizată-
Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.
Ea înțelege semnificația fructului interzis
pe care îl păstrează în în căușul iubirii.
Dansul Senbonzakura din oglindă
Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.
Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,
de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de
distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.
Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,
sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;
crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;
iubirea pe care o simțim atunci când mintea
este golită de emoțiile fierbinți ale verii.
M-am așezat lângă o vecină în vârstă
ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din
Asia până când a fost împușcat și despicat
în două. Luptase printre cei mai buni
soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit
brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat
în absența notelor, accelerându-se, din când
în când, pentru a crea o anumită tensiune
cu scopul de a evoca stări de euforie precum și
emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de
veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu
cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.
Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau
foarte multe piruete pentru a sugera ideea de
agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să
pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;
un vânt vijelios și rece care începea să aducă
infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii
ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;
o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător
ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt
reale și pot distruge totul ; un contrast pentru
desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.
Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine
halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv
devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.
Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin
intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor
deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.
Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să
se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.
Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție
ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine
și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele
suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.
Poezie de Marieta Maglas
Nota :Această poezie este publicată.
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.