Ochiul

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

E neobișnuit
să stai la masă
să stai în casă,
totul să-ți fie pustiu.
Să-ți fie teamă
în propriul tău lăcaș
construit cu sânge
din palmele ce odată au mai strâns,
când trebuiau să lase
mult mai multă libertate.

Un gând întrebător se înfiripă

Și-mi însoțește această clipă.

Privesc în sus, îndelung în zare

La norii plumburii în forme bizare.

Prin picăturile de rouă în zori

Intuiesc regia unor regizori,

Ce împletesc efectele naturii

Cu sentimentele încărcăturii.

Pe scena plumburie a cerului

Norii sunt personajele teatrului,

Unde se joacă o piesă cunoscută

Dintr-o furtună aprig născută.

Dintr-o aglomerație de fulgere

Și tunete intense-n străfulgere,

Bat la cauzele unor interacțiuni

Dar sunt oare binedicțiuni?

În mijlocul florilor de Hibiscus strălucitoare,

Doar culori schimbătoare în îmbrățișarea soarelui,

Tahiti este plin de povești de pură încântare;

Din zori până la apusul mov, și zborul fluturelui.

Munții zimțuiesc cerul albastru, cu- a lor maiestate.

Verdele, jad nuanțat al lagunelor reflectante

Coralii de turcoaz, dansând, dau apei sonoritate.

Dansează cu anemonele roșii, exuberante.

În timp ce focul aprins la amiază pare de cobalt,

Valurile viridine-s cerneluri pentru tiparnițe.

Tonurile Murex sunt melci ascunși printre roci de bazalt.

Simboluri renascentiste, zambilele par lămpițe.

Tahiti, un Eden imortalizat pe șevalete,

Surprinde momentul istoric ~ natură și vis vibrant;

Pensula lui Gauguin, în zorile ultraviolete,

Ecouri de artă si lumini cu efect reverberant.

Un sonet recitat de zefir și de mișcarea apei,

Nuanțele de mov pictate ating corzile harpei.

Poezie de Marieta Maglas

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.

Ea nu-și pierde speranța în timp ce se roagă.

Nu este deloc simplu,

mai ales atunci când sună clopotele

pentru tot ceea ce se poate înălța

dar nu se înalță, ci se scufundă.

Un țipăt poate însemna un coșmar

sau o frontieră pentru sfințenie

atunci când infinitul este în interior.

Viața este o iluzie sau o mască a unui ego

și poate că această disimulare are scopul

de a rostogoli acest ego într-un haos

mai mare decât Mare Imbrium

numită și Marea de Lacrimi.

Ea crede că atât cât are

este suficient pentru ea.

Ea este încă recunoscătoare lui Dumnezeu,

deși oarbecăiește și pare a fi un robot

care suflă în nisipul fierbinte

pentru a face obiecte de sticlă,

transparente, aproape invizibile.

Viața ei pare a fi un cristal de Murano

din care lipsește conținutul.

Poate că își dorește doar un simplu sfârșit ;

nicidecum să fie mântuită.

Poate că trebuie să mediteze

ca să înțeleagă lipsa de sens

a condiției sale umane.

Nu poate ține pasul cu nimic nou

în timp ce este blocată de acele obiecte

pe cale de dispariție -vizibilitate, viziune.

Umbra ei se adâncește în profunzimea sufletului,

se transformă într-o frică care roade

și dă contur acelei tăceri stranii,

tăcere care este absorbită de pereți.

În timp ce își digeră visele cubice,

îi este frică că se va pierde în sine ;

îi este frică de propria ei metamorfoză. 

Reîntoarcerea în propriul ei abis intern

este o târâire ciclică, inelară,

dar nu o resemnare

și poate un râs pietrificat, un rânjet.

Deasupra capului ei,

câțiva nori sunt pe punctul de a se ciocni ;

cer plin de fulgere.

Poate că are nevoie de Dumnezeu,

dar ea se gândește doar la acele întrebări

lipsite de răspunsuri; își îneacă dorințele în băutură

și cade într-un somn psihedelic,

unde nu se mai poate ruga.

Poate că a fi în brațele lui Morfeu este un refugiu.

Nu-și pierde speranța.

Poate că se va trezi în Rai.

Când se poate considera că un cuvânt este pierdut?

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Poezia este o analiză a unui personaj din piesa de teatru Ce Zile Frumoase, scrisă de Samuel Beckett, această poezie a fost publicată în Lothlorien Poetry Journal. Mare Imbrium sau Marea Ploilor, sau Marea de Lacrimi, în latină Mare Imbrium, este o mare situată pe partea vizibilă a Lunii. Marea de Lacrimi s-a format ca urmare a umplerii unui crater cu lavă lichidă.

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

Și fuge,și fuge de rupe pământul

Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.

Ce palidă lună, ce lună bizară,

Ce stea care cade și cade să piarâ?

Pământul se zbate, pământul mocnește.

Mistrețul aleargă, gonește orbește.

El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!

Pământul se crapă și vrea să~l înghită.

Aleargă orbește prin lunci și ponoare.

Ce prinț din Levant vine la vânătoare?

Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?

Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.

Deodată~l aude cum strigă pe creste.

Lung si lucios e acest zmeu din poveste.

Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,

Ucide, ucide cu o lovitură.

Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.

Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.

Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine

El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.

Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,

Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!

Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,

Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.

Poezie de Marieta Maglas

Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'

Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.