Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Florin Birlea
Дата публикации: 7 ноября 2024
Просмотры: 211
Стихи из этой категории
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Cartea bunelor maniere
Cartea bunelor maniere,
Aș face-o abecedar,
Să se dea înspre studiere,
Omului rudimentar.
Bunul simț nu se învață,
Din nimic, ori din neant,
Stă doar atârnat de-o ață,
Al respectului liant.
Dacă toți am fi cu stimă,
Și-am avea discernământ,
Lumea n-ar mai fi infimă,
Mintea ar avea cuvânt.
Respectul e reciproc,
Se simte și se câștigă,
Și fără de echivoc,
La bun simț el ne instigă.
Dar e mai facil să treci,
Indiferent, prin lumea rece,
Gura cu lacăt să fereci,
Căci oricum viața ne trece.
Poemul luminii
Lumina mea
Dulcea mea lumina
Scânteietoare ,plina de vitalitate
Adâncește vraja nepătrunsei nopti
Umplând misterele de sensuri
Și găsind rațiuni eterne
În orice lucru mic
Caci lumina mea e iubire
Iubire vesnic vie
Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila
Lumina ce o simt
O simt atât de tare
Îmi modelează fiinta și umple existenta
De misterele sacre
Ahh,de as avea mai multa iubire
Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească
Infinitul vesnic indescriptibil
Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii
Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu
Sa simt astrele și spațiul ca ale mele
Cu lumina rațiuni luminata de iubire
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Garantat
Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Se naște prin moarte
E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.
Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.
Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.
Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.
Cartea bunelor maniere
Cartea bunelor maniere,
Aș face-o abecedar,
Să se dea înspre studiere,
Omului rudimentar.
Bunul simț nu se învață,
Din nimic, ori din neant,
Stă doar atârnat de-o ață,
Al respectului liant.
Dacă toți am fi cu stimă,
Și-am avea discernământ,
Lumea n-ar mai fi infimă,
Mintea ar avea cuvânt.
Respectul e reciproc,
Se simte și se câștigă,
Și fără de echivoc,
La bun simț el ne instigă.
Dar e mai facil să treci,
Indiferent, prin lumea rece,
Gura cu lacăt să fereci,
Căci oricum viața ne trece.
Poemul luminii
Lumina mea
Dulcea mea lumina
Scânteietoare ,plina de vitalitate
Adâncește vraja nepătrunsei nopti
Umplând misterele de sensuri
Și găsind rațiuni eterne
În orice lucru mic
Caci lumina mea e iubire
Iubire vesnic vie
Iubire divina ce sa naște în esența incompresensibila
Lumina ce o simt
O simt atât de tare
Îmi modelează fiinta și umple existenta
De misterele sacre
Ahh,de as avea mai multa iubire
Lumina rațiunii mele ar putea și mai tare sa adâncească
Infinitul vesnic indescriptibil
Ar putea oare sa ajung pe cele mai înalte culmi are cunoasterii
Sa prind luna și soarele în cuprinsul meu
Sa simt astrele și spațiul ca ale mele
Cu lumina rațiuni luminata de iubire
Другие стихотворения автора
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
De ce
De ce ochiu-mi plange
Cand in suflet e pustiu?
De ce trupul mi se frange
Intr-un morman pamantiu?
De ce luna de pe cer
Noaptea nu-mi mai lumineaza?
De ce eternul temnicer
Inima nu mi-o elibereaza?
De ce vocea mea tremuratoare
E acum prizonier al tacerii?
De ce lumina protectoare
M-a lasat prada durerii?
Si de ce timpul imi trece,
Fara ca sa mai simt vantul?
De ce zac in noaptea rece
Fara ca sa aud cantul..
Fiintei mele, de ce oare?
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Pierdut
Printre vise uitate si dorințe spulberate,
Gânduri, emoții prin inutil uitate,
N-a rămas loc pentru nemărginirea ei.
Iubirea înflăcărată a anilor mei,
Peste marginile mici ale ființei s-a scurs.
Iubire preschimbată în viziune de apus,
Cu înfățișare de nepăsare, de ne-ardoare,
Părea ca e o dragoste ce moare.
O idilă pierdută în trai fără pasiune
Intr-un fel de viață fără de misiune,
Cu profunzime în ignoranța față de mine,
Față de tine, ar putea spune oricine.
Într-un neant al emoției sublime,
Se prelingea printre crăpături, o mulțime.
Iar simțirea ei, ascunsă adânc în mine,
Ascunsă de tot în afară de sine,
Era neputincioasă sa iasă
Prin neștiutul din suflet acoperit de pucioasă.
Și fără culori și fără focul arzător,
S-a estompat chiar cel mai cuprinzător fior.
Nodul din gât a căpătat un gust amar,
Dulceața-i furată de o așteptare-n zadar.
Iar dorința ei de dor -- amorul s-a schimbat în nevazut,
S-a sfârșit, a dispărut și a rămas în trecut.
Lacrimi gri
În suflet trec repezi ceasuri
Arse de focuri dese.
Pline de-ntelesuri,
Dar tot neintelese.
Pasărea cândva divină,
De flăcări mistuită,
Zace goală si suspina.
Nu s-ar lăsa chinuită,
Dar aripile ofilite
Vântul nu i le atinge,
Iar speranța, pe sfârșite,
Flacăra n-o poate stinge.
Pierit-a și codrul verde,
Fărâme gri prin aer zboară.
Prin ele nu se-ntrevede
Sa apară vreo fecioară,
Ce s-aducă un strop de apă
Aripile ca să-i stingă.
Să pot coborî a mea pleoapă,
Sufletul să mi-l atingă
Și să curgă.. Lacrimi gri,
Cenușă a trăirilor ce or fi.
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
De ce
De ce ochiu-mi plange
Cand in suflet e pustiu?
De ce trupul mi se frange
Intr-un morman pamantiu?
De ce luna de pe cer
Noaptea nu-mi mai lumineaza?
De ce eternul temnicer
Inima nu mi-o elibereaza?
De ce vocea mea tremuratoare
E acum prizonier al tacerii?
De ce lumina protectoare
M-a lasat prada durerii?
Si de ce timpul imi trece,
Fara ca sa mai simt vantul?
De ce zac in noaptea rece
Fara ca sa aud cantul..
Fiintei mele, de ce oare?
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Pierdut
Printre vise uitate si dorințe spulberate,
Gânduri, emoții prin inutil uitate,
N-a rămas loc pentru nemărginirea ei.
Iubirea înflăcărată a anilor mei,
Peste marginile mici ale ființei s-a scurs.
Iubire preschimbată în viziune de apus,
Cu înfățișare de nepăsare, de ne-ardoare,
Părea ca e o dragoste ce moare.
O idilă pierdută în trai fără pasiune
Intr-un fel de viață fără de misiune,
Cu profunzime în ignoranța față de mine,
Față de tine, ar putea spune oricine.
Într-un neant al emoției sublime,
Se prelingea printre crăpături, o mulțime.
Iar simțirea ei, ascunsă adânc în mine,
Ascunsă de tot în afară de sine,
Era neputincioasă sa iasă
Prin neștiutul din suflet acoperit de pucioasă.
Și fără culori și fără focul arzător,
S-a estompat chiar cel mai cuprinzător fior.
Nodul din gât a căpătat un gust amar,
Dulceața-i furată de o așteptare-n zadar.
Iar dorința ei de dor -- amorul s-a schimbat în nevazut,
S-a sfârșit, a dispărut și a rămas în trecut.
Lacrimi gri
În suflet trec repezi ceasuri
Arse de focuri dese.
Pline de-ntelesuri,
Dar tot neintelese.
Pasărea cândva divină,
De flăcări mistuită,
Zace goală si suspina.
Nu s-ar lăsa chinuită,
Dar aripile ofilite
Vântul nu i le atinge,
Iar speranța, pe sfârșite,
Flacăra n-o poate stinge.
Pierit-a și codrul verde,
Fărâme gri prin aer zboară.
Prin ele nu se-ntrevede
Sa apară vreo fecioară,
Ce s-aducă un strop de apă
Aripile ca să-i stingă.
Să pot coborî a mea pleoapă,
Sufletul să mi-l atingă
Și să curgă.. Lacrimi gri,
Cenușă a trăirilor ce or fi.
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.