Foc viu

Dezleagă-mă, Doamne,de catarg
Oricât de departe-mi va fi malul…
Cu valuri mari lupta-voi în larg
Să ating măcar o dată limanul.

Dacă liniște nu voi găsi
Statornică precum o vrabie,
Singură talazuri voi feri
Mă voi întoarce pe corabie.

Cu cer înnourat drept glugă,
Valurile plapumă de seară
De-a pururi îmi voi zice rugă
La farul ce n-a vrut să apară…

Dintr-o raza de lumină 

Apare o vietate clandestină

Care usor submină 

O istorie tristă 

Pe pagini aurii

Alininiind virgule vii

Scrie cu litere sângerii

Ce a putut el trăi

Simte intuitiv o stare

La nivel de constientizare

O anumită răutate nimicitoare

Cu aripile tăiate, el învăța sa zboare

Nu exista in lumea asta,

Decat un singur copil perfect

Si acela fiecare mamă il are

Dar el cu ce ti a gresit oare? 

Are in suflet greutăți apasatoare

Dar tu știi cat de tare doare

Să-n florească fără o rază de soare

Indurînd friguri si frisoane

Lanțuri si pripoane? 

Acum a ajuns departe

Desi psihicul i l-ai pus pe moarte

Stai linistita dragă mamă, 

Oricum știu ca nu-ți pasă 

E fericit acum de-a lui viața pe care o are

Dar e trist de povestea ce-o are in spate

Fiecare amintire, e in sertarul din dulap, 

Să știi, coroana nu vindecă ranile de pe cap

"Am timpul sub tàlpi"

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit

Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el

Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea

Pe nume direct...mà striga viata

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit 

Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi 

Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà

Si-i gata.

Florin Ristea 

15.dec.2023

22:37

"Viața templul timpului"

Tu inimă din ceasuri

Cu pulsul ticăind 

Ce-mi tot pompezi 

In timp, secunde-n infinit 

Tu inimă din ceasuri 

Să-mi ticăi,multe veacuri, multe 

Vreau timp,vreau viață 

Milenii să-mi ajungă.

20:15

26.04.2024

Florin Ristea

Ingeri deghizati cathehizeaza in limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalta în departare 

Invaluidu-ne intr-un giulgiu al noptii,

Iar in umbrele lui cumtremuram, in bezna minții...

Clopote ce suna-n limba de sarpe,

Ne ademenesc intr-o falsă comuniune

Sufocand sufletul cu minciuni veninoase

Cu soapta disperarii, o adiere infioratoare.

Ca sarutul mortii si mangaierii de harapce

Sorb si pan' la ultim' strop de sange

Sa punem genunchi in fata la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Hamalii trag în funii, barje prin nisipuri,

Visând, în dune să se-ngroape,

Cum uraganul urcă pe recifuri,

Prin munți de ură străvezie, deghizați în ape.

E vina mea că nu-nțeleg privindu-i,

Tăcerea unor umbre căzătoare,

În cercul lor de flăcări mistuindu-i,

Aprinse patimi între stele muritoare.

De zeci de mii de ori, în fiecare clipă,

E vina mea de rob dormind în lanț,

Că nu mă zbat dar mă ascund cu frică,

Departe de lumină, mai adânc în șanț.

Atâtor șoapte gângurind înșelătoare,

Complice uneori, în grabă le zâmbesc...

Știu, timpul câteodată doare,

Cu capul, de vreun zid când mă lovesc.

Și-i vina mea, ascunsă între rânduri,

De-atâtea ori, însingurat că m-am pierdut,

Ca-n mine însumi să mă frâng în gânduri,

Privind ca-ntr-o oglindă, în trecut.

Și fiecare rană a scrâșnit o rimă,

Cu vers ciudat, perfid și mutilat,

Poetului nebun suspect de crimă,

C-a adormit și călimara și-a vărsat.

Și vina asta mie, mi-e cioplită-n fire,

Copil râzând de-un rege dezbrăcat.

Mă șterg la ochi, de n-ar fi nălucire,

Dar regele e gol și foarte supărat.

Sub ce curge și peste ce stă,

Mă înec și mă sufoc.

Timpul trece, curge și mă costă.

Mă roade, erodat, n-am noroc.

Să mă mișc nu reușesc,

Bolovan împietrit, nemișcat.

Mă afundă, nu pot să vorbesc,

Încet, încet, chiar de mine uitat.

Totul se mișcă, viu se mișcă.

Totul aleargă, viu aleargă.

Mă alung de viul ce e desiș,

Că cei ce stau, n-au să meargă.

Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,

Pietroi înlemnit, cu totul blocat.

Iar totul ce-i viu nu are haz,

Pentru cine în el insuși e înhămat,

Sub ce curge și peste ce stă.

Șezând sub negru, peste negru,

Sunt neclintit și mă cutremur.

Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',

Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.

Iar eu, copac demult căzut,

Putregai cu burta plină,

Plin de apă, mânjit cu chină,

N-am decât să mai aștept o ploaie.

Să mă umple doar pe mine,

Cu necaz și cu fărâme.

Să mă umple, să mă-ndoaie.

Să mai crească niște vine.

Să absorb, să mă absoarbă.

Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,

Și să ia tot ce rămâne,

Șezând sub negru, peste negru.

În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,

Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,

Te regăsesc în orice moment atins

De inima mea care, de curând ți-a cuprins,

Sufletul și mângâierea cu simțire de rai

Și toată credința ce aveai să mi-o dai.

Fie în formă de privire divină,

Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,

Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,

Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.

Fie în formă de vorbă melodioasă,

Cântec de înger ce n-avea să iasă,

Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,

Cântec sublim ce întrezărește trăiri.

Fie în formă de rază de soare,

Atingere blândă ce din simțire nu moare.

Ca o adiere de vânt, învie în pustietate

Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.

Fie în formă de mireasmă de flori,

Trezind în lume culoare și fiori.

Îmbietoare animează chiar viața

Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.

De ce ochiu-mi plange

Cand in suflet e pustiu?

De ce trupul mi se frange

Intr-un morman pamantiu?

De ce luna de pe cer

Noaptea nu-mi mai lumineaza?

De ce eternul temnicer

Inima nu mi-o elibereaza?

De ce vocea mea tremuratoare

E acum prizonier al tacerii?

De ce lumina protectoare

M-a lasat prada durerii?

Si de ce timpul imi trece,

Fara ca sa mai simt vantul?

De ce zac in noaptea rece

Fara ca sa aud cantul..

Fiintei mele, de ce oare?

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.