Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Florin Birlea
Data postării: 7 noiembrie 2024
Vizualizări: 207
Poezii din aceiaşi categorie
Dorul
Dorul nu va dispărea
Prin el vei putea crea
Artă de neprețuit
Din ceea ce ai trăit
El ține-n viață trecutul
Care mai e doar în gândul
La ce-a fost și e în tine
El dă sensul în sine
E o durere plăcută
Ce-n minte e simțită
E un vis bun sau de necaz
Ce-l visezi doar când ești treaz
E un gând și-un sentiment
Pentru un trecut moment
Care-acum nu mai există
Decât prin mintea artistă
Simți ceva pentru ceva
Ce e doar în mintea ta
Simți durere și iubire
La ceva ce n-are trăire
Ziua de mâine
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Binecuvântarea
Din toate cercurile iadului întunecate
Din adâncimile oceanelor înflăcărate
Din lacrimile aprinse doar prin fericire
Din certurile pornite doar din iubire
Din serile nedormite-n starea de visare
Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire
Cu muzica în vene prin marele-ntuneric
Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic
Cu iluzii visate-n absoluta realitate
Cu visuri trezite peste reala noapte
Cu nicio siguranță pe drumul predestinat
Cu multă speranță pornind în destinul imaginat
Am ieșit din suferința mare și de neuitat
Am răzbit prin moarte și am înviat
Am găsit sincera iubire și liniștea
Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Dorul
Dorul nu va dispărea
Prin el vei putea crea
Artă de neprețuit
Din ceea ce ai trăit
El ține-n viață trecutul
Care mai e doar în gândul
La ce-a fost și e în tine
El dă sensul în sine
E o durere plăcută
Ce-n minte e simțită
E un vis bun sau de necaz
Ce-l visezi doar când ești treaz
E un gând și-un sentiment
Pentru un trecut moment
Care-acum nu mai există
Decât prin mintea artistă
Simți ceva pentru ceva
Ce e doar în mintea ta
Simți durere și iubire
La ceva ce n-are trăire
Ziua de mâine
Timpul rămas
Număr zilele
În tăcerea timpului;
Picură gândurile
În bătaia vântului.
În Surâsul dimineții
Deșteptătorul sună;
Rămășițele vieții
Le culege,le adună...
Oare cât mi a rămas
Pe cărările umblate
Să port al meu pas
Spre vise inspirate..?
Mi e prielnic oare
Prognosticul menit
Din vremea curgătoare
Spre fatidicul sfârșit?..
Și n urma mea,obscură
Vocile mă judecă;
Să nu scap vreo picătură
În bezna ce alunecă...
Și n nopțile bântuite
Mai sper un răsărit
Pt clipele iubite
În suflet cuibărit..
Binecuvântarea
Din toate cercurile iadului întunecate
Din adâncimile oceanelor înflăcărate
Din lacrimile aprinse doar prin fericire
Din certurile pornite doar din iubire
Din serile nedormite-n starea de visare
Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire
Cu muzica în vene prin marele-ntuneric
Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic
Cu iluzii visate-n absoluta realitate
Cu visuri trezite peste reala noapte
Cu nicio siguranță pe drumul predestinat
Cu multă speranță pornind în destinul imaginat
Am ieșit din suferința mare și de neuitat
Am răzbit prin moarte și am înviat
Am găsit sincera iubire și liniștea
Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Carusel
Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.
Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.
Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.
Alte poezii ale autorului
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Eu, mie
Soarele încet se lasă
Și lumina iar dispare.
Nici măcar acum nu-ți pasă
De a mea mută strigare,
Ce oprește ceasu-n loc.
Valurile-nvolburate
Al tinereții foc
Si toate clipele furate.
Stop.
Se uită acum la asfințit,
La firava continuare,
La codrul incărunțit,
La culoarea ce dispare.
Apa ce curgea odinioară,
Vântul ce frunzele-mi mișca,
Cerul ce se-nseninară,
Vor mai reveni cândva?
De ce le lași să plece?
Să mă scufund în al meu adanc ocean
Umbrele sa mă înece
Să mă zbat aici în van...
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Eu, mie
Soarele încet se lasă
Și lumina iar dispare.
Nici măcar acum nu-ți pasă
De a mea mută strigare,
Ce oprește ceasu-n loc.
Valurile-nvolburate
Al tinereții foc
Si toate clipele furate.
Stop.
Se uită acum la asfințit,
La firava continuare,
La codrul incărunțit,
La culoarea ce dispare.
Apa ce curgea odinioară,
Vântul ce frunzele-mi mișca,
Cerul ce se-nseninară,
Vor mai reveni cândva?
De ce le lași să plece?
Să mă scufund în al meu adanc ocean
Umbrele sa mă înece
Să mă zbat aici în van...