Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Florin Birlea
Data postării: 7 noiembrie
Vizualizări: 6
Poezii din aceiaşi categorie
Viață
Mi-era frică de necunoscut,
O gaură neagră, fară final sau început...
Știam doar că așa e viața,
Orișicand se poate rupe ața.
Nu am trecut prin toata, cum e ea
Am sa aflu pe parcurs, dar spun așa:
Acum, necunoscutul mi se pare-un fleac,
Pe langa faptul că ceea ce am cunoscut,
Va fi uitat.
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Povești
Simți? …uneori e prea târziu,
Oștirii tale semn să-i faci, să se oprească,
Din goana ei spre fluviu, prin pustiu,
Împinsă de o sete oarbă, strămoșească.
Stindarde în nisipuri mișcătoare,
Se clatină și cad uitate,
Sub vânturi printre dune călătoare,
Peste mirajul unei biruințe nesperate.
Știi? …uneori regretele-ngropate,
De vii, cumva se răsucesc,
Revin de undeva, departe,
Escadre printre nori, se rătăcesc.
Deșert izbind cu ură în turbine,
Bătăi de aripi rătăcite-n cești,
Primejdioase roiuri de albine,
Legionarilor, șoptindu-le povești.
Și pân-la umă, ce e adevărul?
Legat la ochi în miez de noapte sapă,
De undeva, o lovitură cu toporul,
Pe mâini Pilat își toarnă-ntruna apă.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Prea multă sensibilitate în portugheză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Muita sensibilidade
A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.
Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .
Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!
Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”
Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.
Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.
Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.
A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.
A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).
Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.
Alte poezii ale autorului
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Lacrimi gri
În suflet trec repezi ceasuri
Arse de focuri dese.
Pline de-ntelesuri,
Dar tot neintelese.
Pasărea cândva divină,
De flăcări mistuită,
Zace goală si suspina.
Nu s-ar lăsa chinuită,
Dar aripile ofilite
Vântul nu i le atinge,
Iar speranța, pe sfârșite,
Flacăra n-o poate stinge.
Pierit-a și codrul verde,
Fărâme gri prin aer zboară.
Prin ele nu se-ntrevede
Sa apară vreo fecioară,
Ce s-aducă un strop de apă
Aripile ca să-i stingă.
Să pot coborî a mea pleoapă,
Sufletul să mi-l atingă
Și să curgă.. Lacrimi gri,
Cenușă a trăirilor ce or fi.
Eu, mie
Soarele încet se lasă
Și lumina iar dispare.
Nici măcar acum nu-ți pasă
De a mea mută strigare,
Ce oprește ceasu-n loc.
Valurile-nvolburate
Al tinereții foc
Si toate clipele furate.
Stop.
Se uită acum la asfințit,
La firava continuare,
La codrul incărunțit,
La culoarea ce dispare.
Apa ce curgea odinioară,
Vântul ce frunzele-mi mișca,
Cerul ce se-nseninară,
Vor mai reveni cândva?
De ce le lași să plece?
Să mă scufund în al meu adanc ocean
Umbrele sa mă înece
Să mă zbat aici în van...
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.