Foc viu

It seems my thirst for you has no end, as I dive deeper into the ocean within your sparkly eyes.

It seems as if it could never be quenched, no matter how many sips I find myself delighted by.

It's cruel really, this yearning, this everlasting sense of wanting that drives time forward. Even so, I'd never wish for anything other than this.I allow it to be the driving force of my time on this earth, as I consume more and more of your beauty.

Drop by drop, your essence flows into mine and poems draw near, laced gracefully with a subtle scent of winter's pristine mornings.

It's a wake up call, a song of sorts that calms these raging emotions and makes the turmoil of this world seem distant and I'd never wish for anything else.. A melody resonating from inside to inside, drawn out for mankind to see, as our souls form a duet of perpetual nature.

I imagine it's a beautiful sight, one to behold, for the naked eye, even if in my eyes it is a formless object of pure love and burning passion, filled with motions of vivid poetry and deep longing, filled with everything but nought.

And I ask myself, what could be more beautiful than that?

De ce ochiu-mi plange

Cand in suflet e pustiu?

De ce trupul mi se frange

Intr-un morman pamantiu?

De ce luna de pe cer

Noaptea nu-mi mai lumineaza?

De ce eternul temnicer

Inima nu mi-o elibereaza?

De ce vocea mea tremuratoare

E acum prizonier al tacerii?

De ce lumina protectoare

M-a lasat prada durerii?

Si de ce timpul imi trece,

Fara ca sa mai simt vantul?

De ce zac in noaptea rece

Fara ca sa aud cantul..

Fiintei mele, de ce oare?

Cu ai mei doi,

Ochi văd, unul și atât.

Cristalin luciu oricând și oricât,

Întins în tot, cuprins și acoperit de ploi

Și de rază, că-i soare ori că-i lună,

Se uită acum în mine și caută-n suflet

Cântecul trezit din somn, complet.

Fără de cuvinte dar plin de-nsemnătate,

Melodios în armonie îmbină idei nenumărate.

În primă notă, din nimic pornind chiar viața...

Pământ și pietre și munți și de mireasmă, plină ceața,

Din flori și din sufletele ce mișcă atât de lent.

Crește din ele o pasiune a traiului violent

Cu foc, căldură și cu nestăpânită ardoare,

În tot ce trăiește și ce nu moare.

Totul se transformă din nimic în mai mult

Și rămâne cafeniul ce a început să fie demult.

Dansează mici și mari pe adierea vântului ce aduce

Frunze verzi ca de smarald și iarba ce se duce,

Fie ca să prindă căldura ce o calcă,

Fie să admire cum în lumea înaltă,

Neclintiți și străvezii copaci umbresc

Tot ce-n verde se ascunde de îndepărtatul foc ceresc.

Acum, printre verdele marilor gardieni ai primăverii

Se-ntrevede o nouă notă de speranță, din senin și supus tăcerii,

Cerul ce are să aducă nori și umbră deasă

Și pentru prima dată să cadă ploaie peste a vieții casă.

Să se prelingă pe pământ și pietre și munți;

Peste iarbă și copacii ce ascund și puțini și mulți.

Totul să crească și să asculte acum,

Cum trei note se contopesc și conectează sonorul comun.

O ciclicitate a muzicalității celor treci culori răsună

În adâncul ființei ce simte-n sine tot ce vrea să-i spună...

Adevăr din esență, acum universal, începe

Să nască în aceasta iubirea față de tot ce percepe,

Fie că-i maroniul pământ ori verdele pădurii,

Fie că o fi albastrul limpede al cerului sau simțirea căldurii.

Se-mbină într-unul și formează un întreg,

Al căror părți se atrag și se împletesc în al lumii dezleg.

Între timp, vântul ce a trecut peste toate străbate în continuare

Timpul și fuge dar fără de scăpare,

Căci acesta există în albul absolut ce vine cu lumina

Și mișcă în adiere chiar viața ce nu are a se termina.

Iar eu mă simt de parcă aș fi chiar briza

Ce trece prin spectrul trăirii fără a favoriza

Vreo notă ori culoare, vreo simțire ori visare

Și în albul nemărginit, viață dau focului neprihănit.

The world is closing in on me,

A hope or two, they form a spree.

Cut into every piece of myself,

Poems on every single shelf.

And the words under my skin burn all too well,

For that is what love does to a man.

It leaves him scarred of beauty,

It leaves him halved, devoid of duty.

And when the spark lights all that's spoken,

All the curses left unspoken,

All the norms that were once broken,

All the promises, forever unbroken,

All the marks counted as open,

All of them serve as a token,

For a flame that casts the blemish

For the bond from soul to perish.

A weld not only made for two,

But drawn by the man once new.

Written all in mighty time's stead,

It crushes time itself instead.

A boy now, with shelves so empty

He draws his breath, ashes, plenty.

Burnt. Turnt. It's all as if it weren't.

It's all as if he wasn't. Really, it's reccurent.

Un amalgam de noțiuni petrecute-n frumosuri,

Pictate-n urât de un simț fără de folosuri

Și fără de sens în contururi iluzorii,

Ce au fost adâncite în strânsoarea uitării... De sine

Și fără culori, dincolo de bine și de rău,

Dincolo de ce-i lăsat în urmă, de ce e al tău?

Mai știi? Până și un gol cere un contur

Prin care sa se definească, chiar lipsit de voință..

Și ce poate fi mai matur?

Un gol, atât de bine definit în lipsa lui de umanitate

Și totuși, incert, totuși fără pic de pietate

Față de un nelipsit continuu al vieții,

Înconjor al nopții până-n plecarea dimineții

Și a soarelui pe cer, căci cere luminare... Te-ntrebi,

Un gol, neant, nimic, primește și el cândva ardoare... Lumină oare?

Un concept paradoxal de nimic, într-o existență ciclică perpetuă, în renaștere și infinit,

Un vid plin de înțelesuri neînțelese prin el însuși... și corupt de un ceva antitetic care țese

În firul lumii chiar viața. Te întrebi de ce ești si cum și ce?

Între viață și moarte poate fi orice, lipsit de libertate, ascuns în opțiuni nenumărate

Și alegeri, în toate și în tot, pierdut, iar în nimic, găsit.

Și nu știi de crești tu, ori golul, ori tu, oricine? Cine ești si cum și de ce nu-ți vine.

Te zbați și întrezărești, contururi și linii și încerci să citești,

Printre ele să cauți spuse și nespuse, scopuri și țeluri, departe parcă-s duse.

Uneori vorbesc cu palida lună,

Care prin lucirile ei distante îmi povestește de al ei soare

Și de căldura ce o simte încă înăuntrul ei.

În schimb, eu ii vorbesc de umbra esenței tale, 

Care îmi ține caldă amintirea încă vividă a ceea ce a fost cândva.

Într-o fugă constantă spre succes,
făcând exces de stres —
asta îmi doresc
sau aici mă opresc?

Toți au reușit, cu mine în urmă,
mergând pe sârmă spre altă cârmă.
Văd aceeași destinație ce-mi curmă
setea de eșec infantil ce urăște.

Visul mă pornește, dorința-mi vorbește,
forțând firea ce lovește
de muntele curgând.
Prin gând, în smoală mă vând,
plutind, uitând de ce voiam visând.

Mișcat de ticăit,
încrezut, apoi asuprit,
realizând corpul ce vrea să fie oprit.

Mi-am găsit ritmul printre fețe —
e într-un alt stil de dans:
printr-un vals de experiențe
ajungând la adevăratul sens.

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…

"Exista atâtea lucruri frumoase pe care/trebuie sa le ocolim.locul meu/pe Pământ rămâne un armistitiu/dezastruos:suflarea din mijlocul unui tratat de fizica /elefantul pe umerii unui pui de broasca țestoasă pe umerii mei/accidentul care poate fi o forma/intr-un inel de gheata/am 6 ani și Raluca ma întreabă daca/știu sa impotrivez/îmi vede toate defectele ,stie/ca o sa moara curand/firele albastre care stau deasupra creierului/nu sunt asa străine de tine/prin pieptanul din solzi de peste /se uita la mine nu/bănuiește ca acasă eu sunt/un animal care poarta hamuri.Trec prin casa de lângă lac/unde am stat amândouă si/nu-mi imaginez cum arata oamenii/dacă trăiesc sub pământ,/dacă pot sa răstoarne cu mersul lor lotului Messier/dacă inimile lor zornăie ca monedele/de tinichea sau subt/simpla materie desfășurată pe benzile fumurii/Sfâșierea înconjurată de un santulet/cu apa trandafirie/am fost acolo,am deschis geamurile/ca după o procesiune lunga cu praf/și pulbere ,celelalte surori ale noastre subnutrite/cu parul strălucind de curățenie si/degete lungi de dactilografa nordica/m-au dus pe scări,mi-am amintit tot/amfore de ghips,soarele artificial deasupra/obiectelor vii nerevedincate:aici sunt eu.Instalstia sub un clopot de sticla/cruzimea psihologilor care spun:"Oamenii mai buni decât tine te pot/vindeca fără urme de violenta./Când nu mai pot indura ,/ma chinui sa păstrez imaginea ei,/supraviețuirea e mai suportabila dimineata/scanez codul de bara,al cărnii, orice eroare,/o pun pe seama unui mecanism /căruia nu ii datorez nimic din firimiturile jilava &binecuvântate, /din căldură umana."

Am pus cuvintele
frunze între ani,
le-am călcat în picioare,
loc pentru mai multe,
azi părăsesc
ucenicia neterminată,
curgând din poemele voastre,
o las altora care au mai îndrăznit,
eu nu voi mai fi fost
un început lipsit de speranţă,
alte cuvinte trăiesc aşteptarea
ecourilor născute să fie
versuri hrănite cu mine,
aş pune punct, dar
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici,
las rimele să cadă
din degete desfrunzite de ritm,
în altă poezie cuvintele se cer
oblojite cu frumos,
nu este un crez,
doar o evadare veşnică
în închisoarea mişcătoare
a gândurilor.

În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme,
aşa cum au fost odată.

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    Şi m-aş opune lui Neptun 
    Zădărnicind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerând apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimile de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile îngreunate-n pene 
    M-aş încumeta să zbor în treacăt 
    Pân' la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…