Cugetînd

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

 ' Plăpând și plin de tandrețe '

Mă cuprinde stare de veghe,

                       în fiecare dimineață.

Vigilență în scopul prezervării eficienței [presărată cu anxios] - mă arunc (ă) în fluxul manifestării;

• Mă arunc (ă) -ul • să fie doar o simplistă computare înspre vivant a incapacității*?

                       * simbioza temporalității cu spațialitatea nu reflectă sustenabilitate la criticul! contact cu flerul individualității:

                       *~ conștient fiind, ce-mi rămâne de a lua la cunoștință și a încerca de soluționat: sau malign, sau benign?  

...

| copleșit? și resemnat? | ... îmi însușeam și aceptam experiența sub imbold fractalic și nuanțat fantastic*:

                         *individualul deduce și își integrează noul caracter de nălucă (pe care-l poate intui doar sub formă de quale) în fața predispoziției la generare, adică în fața intenționalității manifestării.   

Plini de filtre {contextualizate, generalizate} și de nevoie de noimă; supraviețuirea face apel la segmentarea pârghiilor temporale

 | sensul se metamorfozează, prin pretext istoric, devenind astfel doar o interfață întru justificare.

Ai simțit vreodată "esența prezenței unei individualități" care să nu fii tu? Ai simțit vreodată cum e să fii tu supus unui colaps cuantic?, marco și ambiguu vorbind ~

Percuțiile țambalului îmi cutremură interiorul cărnii; deduc despre spațialitate ca nefiind necesară

[Simt percuțiile și proiectez aceasta 

                    • temporalitatea, sub acțiunea intruziunii individului, se și devine efervescentă •

Pârghiile sfârtecă spațialitatea 

                 ...astfel corpul manifestă delimitare; 

nevoia de sens dispare cu aceasta; totul devine dezinteresat 

Paradoxal, dar îndestulător. 

"Chiar și așa, tot delimitat să fie?"

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Un observator lipsit de putere, insă curios,
Uitându-se asupra evenimentelor ce se desfășoară,
Tace, gandește și-și spune "cât de misterios..."
Observând totul pentru a mia oară.

Pierdut în gând, caută disperat o concluzie;
Incearcă să găsească un înțeles.
Dar, inevitabil, se adâncește în confuzie;
Repetă pentru o eternitate același regres.

”Poate totul nu are rost,
sau poate a-l percepe nu sunt capabil.”
Își spune observatorul, copleșit de anost
Găsindu-se pe sine într-un mediu mizerabil.

Indiferent de perspectiva aleasă
Observatorul nu observă realitatea.
Meditează, încercând să ințeleaga cutia neînțeleasă
În care se află totalitatea.

Acesta repetă totul pentru o perioadă de timp nenumărabilă,
De fiecare dată, progresând.
Găsește, in continuu, o noua variabilă
Spre adevărul absolut, avansând.

Devine, în timp, un cercetător,
Plin de curiozitate și însetat după cunoaștere;
Îl covârșește pe așa zisul ”creator”
Adânc în interiorul său are loc o renaștere.

-steinkampf

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

Îți vor striga să te ascunzi în umbră,

Când refelectoarele vor răscoli pământul,

Să fugi cât poți, făr-a privi în urmă,

Sirenele urlând, când vor aprinde vântul.

Cătușa, de la-ncheietura mâinii,

Să nu te doară, când te trage înapoi,

Să taci, dacă-s aproape câinii,

Cât mai adânc, să te acoperi cu noroi.

Te vor chema cu glasuri de departe,

Trecând prin gratii și pereți,

De mii de ori, aceleași gânduri moarte,

Să te întorci înfrânt la ele, să regreți.

Orice secundă oarbă, netrăită,

Și orice vorbă nerostită, ...grea,

Ca o reptilă, evitând neauzită,

Viclenele săgeți, înfipte în podea.

Îți vor șopti, mușcând din sârmele ghimpate,

Zbătându-se cumva să se adune,

Aceiași îngeri triști cu-aripile tăiate,

Stropiți cu var, întinși în gropi comune.

Într-un târziu vei înțelege, negreșit,

Cutremurându-te învins și derutat,

Ce larg și lunecos e drumul spre sfârșit,

Cu gust străin și mirosind ciudat.

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Nu vrem să fim  actori
Deşi viaţa-i o scenă
Lăsăm ,adeseori,
Cădere de cortină.

Azi suntem spectatori
Punctuali si întârziaţi
La locuri cu valori
De destin crucificaţi.

Iată! sala - i plină,
Zumzete din când în când,
Copil , voce lină
Râde, bisează în gând..

Pe scenă  lumina
Întuneric în sală
Nu vedem lacrima
Pe un costum de gală.

Pătrund ţepi de lumini
Spectacolul s-a  terminat
Purtate de furtuni
Cortine s-au ridicat.  

Gongurile iar bat
Chemându-şi un spectator.

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

Dansează doamnă, dansează
Cu vraja ta, iarna mai scurtează
Să nu arunce peste mine
Hlamida iernii albă și rece
Când timpul bate în poartă
Cu izbituri de lemn uscat
În vârtejul gri și învolburat.
E trist…Nu toți cocorii au plecat
Iar cei rămași aripa și-o visează
Că este-n vol și nu e frântă.
Mai plimbă-te toamna cu mine
Prin anotimpuri vivaldine
Din cer  tumult de nori mă privesc,
Nu uita toamna  că te iubesc.

Într-o frântură de gând, privesc tăcerea din lumea ce mă înconjoară, mă alătur plutonului ce mărșăluiește prin timp, ca-ntr-un deșert…Camarazi cu ranița grea de neîmpliniri, sunt un pluton abandonat ce rătăcește prin vârtejul nisipului  risipit din clepsidra timpului, obturând drumul către oază. Ruga lor un răget în pustiul dintre cer și pământ, tremurător pământ, neiertătorul cer... În priviri încețoșate dansează ,,Fata morgana,, în ritmul caravanelor cu iluzii deșarte ca într-un  ,,Boléro,, de Ravel. Mărșăluiesc alături de ei,printre frânturi de gânduri.

Lemnul unei  uși e un dar  pentru tâmplari
Chiar dacă , azi, mult a suferit pădurea
Răpus fiind cel mai falnic  dintre stejari
Copacul  ţipându-şi,  jalnic, prăbuşirea.

Incrustată-n lacrimi, ștearsă de venin,
Lăsată  larg deschisă,  sau ferecată
O ușă rămâne un  presupus destin
Deţii tu, oare o cheie potrivită?