Pierdut
Printre vise uitate si dorințe spulberate,
Gânduri, emoții prin inutil uitate,
N-a rămas loc pentru nemărginirea ei.
Iubirea înflăcărată a anilor mei,
Peste marginile mici ale ființei s-a scurs.
Iubire preschimbată în viziune de apus,
Cu înfățișare de nepăsare, de ne-ardoare,
Părea ca e o dragoste ce moare.
O idilă pierdută în trai fără pasiune
Intr-un fel de viață fără de misiune,
Cu profunzime în ignoranța față de mine,
Față de tine, ar putea spune oricine.
Într-un neant al emoției sublime,
Se prelingea printre crăpături, o mulțime.
Iar simțirea ei, ascunsă adânc în mine,
Ascunsă de tot în afară de sine,
Era neputincioasă sa iasă
Prin neștiutul din suflet acoperit de pucioasă.
Și fără culori și fără focul arzător,
S-a estompat chiar cel mai cuprinzător fior.
Nodul din gât a căpătat un gust amar,
Dulceața-i furată de o așteptare-n zadar.
Iar dorința ei de dor -- amorul s-a schimbat în nevazut,
S-a sfârșit, a dispărut și a rămas în trecut.
Category: Parting poems
All author's poems: florin-birlea
Date of posting: 7 ноября 2024
Added in favorites: 1
Views: 295
Poems in the same category
Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular
Aburi, Cioburi, Sânge
Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.
Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.
Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.
Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.
Speranța
Îmi plâng sufletul,
Căci-mi doresc să-mi vezi stiloul;
Încerc să mă agăț de trecut
Ca al meu trup, de pat.
Fiecare celulă ce nu a murit încă
Tânjește către cuvântul ce mi-l rostești de fiecare dată
Cel ce-l port în trup
Şi-l îngrijesc ca pe ceva scump
O fi prostesc,
Dar măcar pot să mă reîntorc
În clipa în care aveam apogeul în viață
Sau poate am avut o senzație că ar fi o posibilitate de altădată
Fată dulce
În mijlocul furtunii
Mi-ai aruncat sufletul când ai plecat,
Fată dulce, suflet amar
De lacrimile tale m-am lăsat înduplecat,
Mare greșeală,
Dar, aș greși din nou,
În inima mea goală
Iubirea ta rămâne un ecou,
Va răsuna la infinit,
Îmi va aminti mereu de tine,
La fiecare răsărit
Voi adormi gândindu-mă la tine
Fată dulce ce n-ai ochi pentru mine.....
Voi aștepta o viață,
Nerăbdător să-ți aud al tău glas,
Voi aștepta o viață,
Cu speranța să reluăm de unde am rămas...
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
N-am înțeles
N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.
Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.
Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular
Aburi, Cioburi, Sânge
Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.
Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.
Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.
Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.
Speranța
Îmi plâng sufletul,
Căci-mi doresc să-mi vezi stiloul;
Încerc să mă agăț de trecut
Ca al meu trup, de pat.
Fiecare celulă ce nu a murit încă
Tânjește către cuvântul ce mi-l rostești de fiecare dată
Cel ce-l port în trup
Şi-l îngrijesc ca pe ceva scump
O fi prostesc,
Dar măcar pot să mă reîntorc
În clipa în care aveam apogeul în viață
Sau poate am avut o senzație că ar fi o posibilitate de altădată
Fată dulce
În mijlocul furtunii
Mi-ai aruncat sufletul când ai plecat,
Fată dulce, suflet amar
De lacrimile tale m-am lăsat înduplecat,
Mare greșeală,
Dar, aș greși din nou,
În inima mea goală
Iubirea ta rămâne un ecou,
Va răsuna la infinit,
Îmi va aminti mereu de tine,
La fiecare răsărit
Voi adormi gândindu-mă la tine
Fată dulce ce n-ai ochi pentru mine.....
Voi aștepta o viață,
Nerăbdător să-ți aud al tău glas,
Voi aștepta o viață,
Cu speranța să reluăm de unde am rămas...
Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
N-am înțeles
N-am înțeles de ce-ai plecat tăcut,
Nici unde s-a pierdut iubirea noastră,
Doar lacrimi reci pe obraji au crescut,
Ca ploaia grea pe-o inimă albastră.
Dar încă sper, chiar dacă totul doare,
Că poate cândva, în alt destin,
Vom regăsi iubirea trecătoare,
Și n-o vom mai lăsa să cadă-n chin.
Other poems by the author
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Noi
Ne scufundăm cu tot cu podea.
Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.
Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.
Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.
O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.
Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.
Lacrimi gri
În suflet trec repezi ceasuri
Arse de focuri dese.
Pline de-ntelesuri,
Dar tot neintelese.
Pasărea cândva divină,
De flăcări mistuită,
Zace goală si suspina.
Nu s-ar lăsa chinuită,
Dar aripile ofilite
Vântul nu i le atinge,
Iar speranța, pe sfârșite,
Flacăra n-o poate stinge.
Pierit-a și codrul verde,
Fărâme gri prin aer zboară.
Prin ele nu se-ntrevede
Sa apară vreo fecioară,
Ce s-aducă un strop de apă
Aripile ca să-i stingă.
Să pot coborî a mea pleoapă,
Sufletul să mi-l atingă
Și să curgă.. Lacrimi gri,
Cenușă a trăirilor ce or fi.
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Noi
Ne scufundăm cu tot cu podea.
Ne scurgem și ne contopim, în materie de suflet.
Atât de plin de viață și totodată mort, mă pierd în contradicția asta.
Două elemente antitetice formează un întreg, și în același timp, un nimic.
O pace interioară, iar condițiile ce nu se află în antiteză se contopesc și se risipesc.
Viața cu viața, moartea cu moartea, și rămânem noi.
Lacrimi gri
În suflet trec repezi ceasuri
Arse de focuri dese.
Pline de-ntelesuri,
Dar tot neintelese.
Pasărea cândva divină,
De flăcări mistuită,
Zace goală si suspina.
Nu s-ar lăsa chinuită,
Dar aripile ofilite
Vântul nu i le atinge,
Iar speranța, pe sfârșite,
Flacăra n-o poate stinge.
Pierit-a și codrul verde,
Fărâme gri prin aer zboară.
Prin ele nu se-ntrevede
Sa apară vreo fecioară,
Ce s-aducă un strop de apă
Aripile ca să-i stingă.
Să pot coborî a mea pleoapă,
Sufletul să mi-l atingă
Și să curgă.. Lacrimi gri,
Cenușă a trăirilor ce or fi.