Zâmbete de Fier
Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei
Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite
Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge
Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre
Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt
N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății
Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră
Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată
Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier
Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular
Category: Parting poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 9 августа 2024
Views: 327
Poems in the same category
Fiara blânda
Draga, mai vazut prima data,
Borât, cacat de beat.
Te uitai ca la un nebun!
Vreau sa fiu dragut si blând,
Dar numai patima imi iese.
Bagamias pula in tot!
Te credeam o tearfa!
Vedeam in tine cineva cine nu esti.
Timpul petrecut alaturi, e ca o sageata,
Sageata in calcâiul lui Ahiles,
Nu mai doare, dar ma omoara.
Toate pacatele facute,
Erau facute noaptea,
Feriti de ochii lumii.
Facandune niste prosti,
Care nimeni nu-i vede.
Pata, care mi-ai lasat-o,
E la fel ca un fulger in vacuum ,
Imposibila, dar are loc sa fie.
Vreau sa-ti vad ochii stralucind!
Ochii caprui, in care ma pierd,
Ma pierd atat de tare, in cat nu vreau sa exist.
Imbratisândute, eram in rai,
Spre dimineata plecand spre casa,
Eram in iad.
Noaptea plina de emotii, petrecuta cu tine,
Nu o voi uita? (Nu).
Draga, tu mi-ai deschis ochii,
La cum e sa iubesti,
Dar nu la cum e sa fii iubit.
Bagamias pula in hristos si toti zeii!
Cate chestii naiba am facut,
Doar ca sa te vad,
Sa aud, o insulta de la tine si cat de tare ma urasti,
Ma urasti, nu din cauza ce a fost,
Ci din cauza ca sunt.
Niciodata nu m-am gandit ca pot pierde, ceea, ce nici nu am.
Nu vreau, nu vreau, nu vreau sa ma indragostesc,
Dar am facuto.
Zile, saptamani, luni, ba chiar ani,
Au trecut, dar nu pot sa te uit.
Esti ca o aschie sub unghie,
Ma deranjezi, dar ma doare sa te scot.
Esti ca un carlig, in care sunt blocat,
Si imi rupe carnea de pe oase.
Esti ca ultima doza de heroina,
Vreau sa te las, dar ma farâma.
Esti ca un trup,
Incepi a mirosi,
Dar nu pot sal arunc.
Esti ca o lacata, care ma tine inchis,
Dar cheia e pe partea cealalta.
Esti ca ultimu shot de vodca,
Stiu ca voi borî, dar il beau!
Esti ca amestecul de stele cu cenusa,
Esti departe in univers,
Dar si la mine in scrumiera.
Vreau sa te omor,
Dar stiu ca nu te voi uita,
Vreau sa ma omori,
Dar stiu ca nu ma vei uita.
Cat de mândra si egoista n-ai fi,
Arsurile pe corpul meu, sunt dedicate tie.
Nu pentru ca esti o zeita,
Ci pentru ca esti un drac ce ma fierbe-n ammiac.
Vreau sa-ti rup parul,
Ca sa-l miros cat vreau.
Vreau sa-ti scot ochii,
Sa-i port ca cercei.
Vreau sa-mi tai mainile,
Care te-au atins, in noaptea de armaghedon.
Armaghedonul, care nici nu-l asteptam.
Vreau sa-mi creez impresia ca nu te stiu,
Dar sufletul plin de drama,
Injunghiat de cutite si taiat,
Cacat, futut, ars, rupt, murdar,
Care cauta, doar liniste,
Nu-mi da voie sa te uit.
Sincer vreau sa te uit!
Te-as ruga sa dispari,
Dar n-ai s-o faci.
Esti ca un parazit!
Ce si-a gasit loc in mine,
Si nu va mai pleca niciodata.
Tier, draga!
Esti o doza de deliriu amestecat cu formalin,
Imi distrugi concentratia si puti a moarte.
Moarte nu care-mi da fiori,
Ci care incet ma atrage.
Ma imbratisezi, ca o minciuna dulce,
Ca o sirena, flamanda de carnea marinarilor,
Te-as distruge, fara urma!
Dar pata lasata,
E ca un cacat uitat,
Trec zile, dar pute tot mai tare...
Esti un pigment, dar amestecat la fel cu gri,
Dobor stele!
Ma transform in Lucifer!
Dar din pricina Evei.
Vreau sa-mi tai aripile,
Sa le arunc intr-un quasar,
Ca sa simta orice pula si pizda!
Cat de tare te iubeam.
Doza de lean, de xan si meth,
Care nu o voi mai gusta niciodata.
Am o "lomka" dupa tine,
De numai rehub-urile plang.
Urasc sa fiu aici!
Iubesc sa simt acum!
Dar am un vernis, ce ma incurca,
Ma incurca sa te ard, de pe pictura vietii mele.
Tu si eu,
Mereu departe,
Si mereu vom arde,
In pucinile disperarii.
Mori in capul meu, te rog!
Sa te ingrop si sa te uit!
Sa nu te mai visez!
Sa nu te mai iubesc!
Sau fii a mea,
Ca steaua sub care traim, sa ma ocrotesti,
De otrava viespilor,
Ce tot ma inteapa de piept,
Pieptul pe care dormeai,
Curata ca lacrima Afinei.
Strangema de gat! cum o faceai,
Asa de excitata, doar fara durere in ochi.
Fara gandul ca ma lasi,
Fara dorinta de a ma arunca la gunoi.
La fel, cum arunc mucu' de tigara.
La fel, cum arunc seringa dupa heroina.
La fel, cum arunc sticla de lichior.
La fel cum arunc tot, de ce nu mai am nevoie.
Si sfarsitul, cum plangeai in brate.
Lacrimile tale de nu ma uita,
Lacrimile tale scurse din purgatoriu,
Care mau ars, pana la maduva oaselor
Si mi-au intors, venele pline de droguri si amintiri.
Rupe de pe mine, rebusul care l-ai compus!
Dracu ma stie ce rapan sunt,
Da pentru tine, voi fi "old money".
Dar iubestema pana la capat!
Iubestema, pentru ca te iubesc!
Iubestema, pentru ca stiu,
Ca te iubeam, de la inceput.
Te-aș fi vrut mai mult
Te-as fi vrut mai mult,
Dar atâta de puțin eu te-am avut.
În vorbele tale am crezut,
Și la urmă am căzut.
Mai mult?
Mai mult eu am suferit,
Decât am trăit și am iubit.
Mai mult,eu am dorit,
Să trăiesc cu tine pân la nesfârșit.
Îmi pare rău că mai mult eu n-am luptat,
Dar am incercat, cu vârf și îndesat.
Te-aș fi vrut mai mult,
Și totuși nu te pot avea de demult.
De-ai ști cât te iubesc,
Că în ochii tăi nu mă satur sa privesc.
Atât de mult timp a trecut,
Și eu tot mai mult te discut.
Așteptarea ta mă destramă
Hei,ce faci acolo în întuneric,
De ce nu vii înapoi la lumină?
Pământul îți acoperă trupul
Cerul îți păstrează sufletul.
N-ai cum sa faci cumva
Să te întorci în brațele mele?
Încă te aștept să vii
Încă aștept temele să mi le scrii.
Teme pe care n-am să le rezolv
Sunt despre tine,omule,
Tu ești casa mea dinainte să fii mort.
În a te reînvia n-am depus niciun efort,
Știam că n-am să pot.
Încă-mi lipsesc bazaconiile tale
Care mă făceau să fiu eu însămi
Câte amintiri frumoase,
Am început tot mai multe să le uit.
De-aș putea, mi-aș da și sufletul
Doar să te întorci
Doar să-ți văd chipul noaptea
Oh, de prezența ți-aș simți-o!
Am s-ajung să nu mai pot continua așa…
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina
Sensul vieții
niciodată nu m-am văzut,
Poetă eu să fiu,
Și acum fără poezii,
Nu mai pot trăi.
Sensul vieții mele,
Constă în poezii.
Poezia, focul sacru,
Ce în poem eu îl descriu.
Fără poezii viața îmi pare pustie,
Nu îmi închipui
viața fără poezii,
Și nu găsesc sensul vieții
De azi și de mâine.
Dacă nu compun poezii.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia compusă pe 18.10.2024
Fiara blânda
Draga, mai vazut prima data,
Borât, cacat de beat.
Te uitai ca la un nebun!
Vreau sa fiu dragut si blând,
Dar numai patima imi iese.
Bagamias pula in tot!
Te credeam o tearfa!
Vedeam in tine cineva cine nu esti.
Timpul petrecut alaturi, e ca o sageata,
Sageata in calcâiul lui Ahiles,
Nu mai doare, dar ma omoara.
Toate pacatele facute,
Erau facute noaptea,
Feriti de ochii lumii.
Facandune niste prosti,
Care nimeni nu-i vede.
Pata, care mi-ai lasat-o,
E la fel ca un fulger in vacuum ,
Imposibila, dar are loc sa fie.
Vreau sa-ti vad ochii stralucind!
Ochii caprui, in care ma pierd,
Ma pierd atat de tare, in cat nu vreau sa exist.
Imbratisândute, eram in rai,
Spre dimineata plecand spre casa,
Eram in iad.
Noaptea plina de emotii, petrecuta cu tine,
Nu o voi uita? (Nu).
Draga, tu mi-ai deschis ochii,
La cum e sa iubesti,
Dar nu la cum e sa fii iubit.
Bagamias pula in hristos si toti zeii!
Cate chestii naiba am facut,
Doar ca sa te vad,
Sa aud, o insulta de la tine si cat de tare ma urasti,
Ma urasti, nu din cauza ce a fost,
Ci din cauza ca sunt.
Niciodata nu m-am gandit ca pot pierde, ceea, ce nici nu am.
Nu vreau, nu vreau, nu vreau sa ma indragostesc,
Dar am facuto.
Zile, saptamani, luni, ba chiar ani,
Au trecut, dar nu pot sa te uit.
Esti ca o aschie sub unghie,
Ma deranjezi, dar ma doare sa te scot.
Esti ca un carlig, in care sunt blocat,
Si imi rupe carnea de pe oase.
Esti ca ultima doza de heroina,
Vreau sa te las, dar ma farâma.
Esti ca un trup,
Incepi a mirosi,
Dar nu pot sal arunc.
Esti ca o lacata, care ma tine inchis,
Dar cheia e pe partea cealalta.
Esti ca ultimu shot de vodca,
Stiu ca voi borî, dar il beau!
Esti ca amestecul de stele cu cenusa,
Esti departe in univers,
Dar si la mine in scrumiera.
Vreau sa te omor,
Dar stiu ca nu te voi uita,
Vreau sa ma omori,
Dar stiu ca nu ma vei uita.
Cat de mândra si egoista n-ai fi,
Arsurile pe corpul meu, sunt dedicate tie.
Nu pentru ca esti o zeita,
Ci pentru ca esti un drac ce ma fierbe-n ammiac.
Vreau sa-ti rup parul,
Ca sa-l miros cat vreau.
Vreau sa-ti scot ochii,
Sa-i port ca cercei.
Vreau sa-mi tai mainile,
Care te-au atins, in noaptea de armaghedon.
Armaghedonul, care nici nu-l asteptam.
Vreau sa-mi creez impresia ca nu te stiu,
Dar sufletul plin de drama,
Injunghiat de cutite si taiat,
Cacat, futut, ars, rupt, murdar,
Care cauta, doar liniste,
Nu-mi da voie sa te uit.
Sincer vreau sa te uit!
Te-as ruga sa dispari,
Dar n-ai s-o faci.
Esti ca un parazit!
Ce si-a gasit loc in mine,
Si nu va mai pleca niciodata.
Tier, draga!
Esti o doza de deliriu amestecat cu formalin,
Imi distrugi concentratia si puti a moarte.
Moarte nu care-mi da fiori,
Ci care incet ma atrage.
Ma imbratisezi, ca o minciuna dulce,
Ca o sirena, flamanda de carnea marinarilor,
Te-as distruge, fara urma!
Dar pata lasata,
E ca un cacat uitat,
Trec zile, dar pute tot mai tare...
Esti un pigment, dar amestecat la fel cu gri,
Dobor stele!
Ma transform in Lucifer!
Dar din pricina Evei.
Vreau sa-mi tai aripile,
Sa le arunc intr-un quasar,
Ca sa simta orice pula si pizda!
Cat de tare te iubeam.
Doza de lean, de xan si meth,
Care nu o voi mai gusta niciodata.
Am o "lomka" dupa tine,
De numai rehub-urile plang.
Urasc sa fiu aici!
Iubesc sa simt acum!
Dar am un vernis, ce ma incurca,
Ma incurca sa te ard, de pe pictura vietii mele.
Tu si eu,
Mereu departe,
Si mereu vom arde,
In pucinile disperarii.
Mori in capul meu, te rog!
Sa te ingrop si sa te uit!
Sa nu te mai visez!
Sa nu te mai iubesc!
Sau fii a mea,
Ca steaua sub care traim, sa ma ocrotesti,
De otrava viespilor,
Ce tot ma inteapa de piept,
Pieptul pe care dormeai,
Curata ca lacrima Afinei.
Strangema de gat! cum o faceai,
Asa de excitata, doar fara durere in ochi.
Fara gandul ca ma lasi,
Fara dorinta de a ma arunca la gunoi.
La fel, cum arunc mucu' de tigara.
La fel, cum arunc seringa dupa heroina.
La fel, cum arunc sticla de lichior.
La fel cum arunc tot, de ce nu mai am nevoie.
Si sfarsitul, cum plangeai in brate.
Lacrimile tale de nu ma uita,
Lacrimile tale scurse din purgatoriu,
Care mau ars, pana la maduva oaselor
Si mi-au intors, venele pline de droguri si amintiri.
Rupe de pe mine, rebusul care l-ai compus!
Dracu ma stie ce rapan sunt,
Da pentru tine, voi fi "old money".
Dar iubestema pana la capat!
Iubestema, pentru ca te iubesc!
Iubestema, pentru ca stiu,
Ca te iubeam, de la inceput.
Te-aș fi vrut mai mult
Te-as fi vrut mai mult,
Dar atâta de puțin eu te-am avut.
În vorbele tale am crezut,
Și la urmă am căzut.
Mai mult?
Mai mult eu am suferit,
Decât am trăit și am iubit.
Mai mult,eu am dorit,
Să trăiesc cu tine pân la nesfârșit.
Îmi pare rău că mai mult eu n-am luptat,
Dar am incercat, cu vârf și îndesat.
Te-aș fi vrut mai mult,
Și totuși nu te pot avea de demult.
De-ai ști cât te iubesc,
Că în ochii tăi nu mă satur sa privesc.
Atât de mult timp a trecut,
Și eu tot mai mult te discut.
Așteptarea ta mă destramă
Hei,ce faci acolo în întuneric,
De ce nu vii înapoi la lumină?
Pământul îți acoperă trupul
Cerul îți păstrează sufletul.
N-ai cum sa faci cumva
Să te întorci în brațele mele?
Încă te aștept să vii
Încă aștept temele să mi le scrii.
Teme pe care n-am să le rezolv
Sunt despre tine,omule,
Tu ești casa mea dinainte să fii mort.
În a te reînvia n-am depus niciun efort,
Știam că n-am să pot.
Încă-mi lipsesc bazaconiile tale
Care mă făceau să fiu eu însămi
Câte amintiri frumoase,
Am început tot mai multe să le uit.
De-aș putea, mi-aș da și sufletul
Doar să te întorci
Doar să-ți văd chipul noaptea
Oh, de prezența ți-aș simți-o!
Am s-ajung să nu mai pot continua așa…
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina
Sensul vieții
niciodată nu m-am văzut,
Poetă eu să fiu,
Și acum fără poezii,
Nu mai pot trăi.
Sensul vieții mele,
Constă în poezii.
Poezia, focul sacru,
Ce în poem eu îl descriu.
Fără poezii viața îmi pare pustie,
Nu îmi închipui
viața fără poezii,
Și nu găsesc sensul vieții
De azi și de mâine.
Dacă nu compun poezii.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia compusă pe 18.10.2024
Other poems by the author
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Umbra Întrupată
În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,
Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,
Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,
Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.
Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,
Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,
Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,
Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.
Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,
O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,
Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,
Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.
Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,
Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,
Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,
Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.
Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,
Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,
Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,
Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.
În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,
Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,
Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,
Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
În fața oglinzilor sparte
În lumea de azi, unde masca-i rege,
Frumusețea devine o simplă lege.
Un trup sculptat, un chip perfect,
Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.
Să placi, să atragi, să fii adorat,
Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”
Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,
Lumea se-oprește și te înfruntă.
„De ce să gândești, când ai ochii senini?
De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”
Înțelepciunea devine o armură grea,
Iar superficialitatea, o lume a ta.
Cei care te văd, dar nu te privesc,
Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.
Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,
Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.
Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,
Poate trăi unde sufletu-i uitat?
Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,
Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.
Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,
Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.
Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,
Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.
Așa că privește, rămâi neclintită,
Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.
În fața oglinzilor sparte vei ști,
Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Umbra Întrupată
În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,
Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,
Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,
Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.
Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,
Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,
Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,
Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.
Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,
O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,
Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,
Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.
Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,
Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,
Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,
Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.
Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,
Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,
Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,
Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.
În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,
Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,
Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,
Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.
Iubirea
Semnificația iubirii pentru mine?
O sublimă operă de artă pură, nexplicabilă în cuvinte de a omenirii infinită înviorare.
O operă unicat, fără de o copie posibil existentă în lume căci e creată însăși de creator.
O muză ce ne inspiră cu înflorirea eternității, un paradis al inimilor artiste ce își tatueze pe suflet poezii compuse chiar de ei cu mare dor.
Cu dor s-o întâlnească și să îmbrățișeze speranța ei
În alții arde cu splendoare, dar în a mea inimă goală arde doar cu dor de " veșmintele ei "fâțarnice cu mimarea sa nerelistică.
Și știu că cu toți o așteptați, dar v-ati gândit vreodată că așteptați în zadar?
Căci iubirea nu se cerșește, nu se așteaptă, ea se trăiește.
Ea își face preznența singură de la sine la momentul potrivit.
De aceea să nu vă lăsați amăgiți căci când o forțați se va întruchipa doar într-o iluzie. Vrând iubirea cu orice preț, uităm că noi suntem de fapt prețul, iar dacă vreodată ai trăit" o iubire ipocrită" nu uita ca a fost doar o întâmplare, iar iubirea adevărată merită orice deceniu de așteptare.
Și mulți călători pe acestă lume ne vor iubi, dar nu toți vor rămâne, căci atunci când "iubirea vieții" noastre ne părăsește vine una eternă ce ne va defini, cu sfârșitul unei grații a rodului iubirii. Iar chipurile ne vor fii pictate pe pânza paradisului, pe arpiile iubirii.
Cu adevărat doar atunci vom fi binecuvântați și biruiți de iubire.
Crime și suspine
O crimă devastatoare, oh tu inima mi-ai furat
Ce chin și jale să trăiesc doar cu umbra ta
M-ai fermecat cu-n glas de sticlă
Lin și atât de curat, cum inima mea de la el a țâșnit de îndat' cu suspin însângerat
Eu zbieram printre umbre după scânteia luminii de iubire ce m-a îndurerat, iar tu doar de voioșiea agoniei mele
M-ai strâns de brațe, ce dulce m-ai zgruzumat, vrând sa-mi fi muza ai rămas doar un spin neiertat
Mi-ai dezgolit sufletul cu semnele tăietoare ale iubirii tale, iar sub pielea despicata mi-ai soptit-n scris ce dor îmi este să te dor
Iar eu ca naiva te-am lăsat sa-ți verși veninul, crezând că voi simiți ceva fior...
Ceva sa mi facă sufletul mort sa simtă ceva...
O iluzie de a iubirii
Asa ca crima mea a fost că te-am iubit, iar a ta că ai ucis un suspin, necrezând că el poate iubi
În fața oglinzilor sparte
În lumea de azi, unde masca-i rege,
Frumusețea devine o simplă lege.
Un trup sculptat, un chip perfect,
Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.
Să placi, să atragi, să fii adorat,
Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”
Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,
Lumea se-oprește și te înfruntă.
„De ce să gândești, când ai ochii senini?
De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”
Înțelepciunea devine o armură grea,
Iar superficialitatea, o lume a ta.
Cei care te văd, dar nu te privesc,
Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.
Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,
Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.
Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,
Poate trăi unde sufletu-i uitat?
Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,
Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.
Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,
Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.
Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,
Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.
Așa că privește, rămâi neclintită,
Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.
În fața oglinzilor sparte vei ști,
Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.