Zâmbete de Fier

Am dat tot ce eram, până la os,

Frumusețe sculptată, suflet frumos,

Cuvinte dulci, picturi, cântece line,

M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.

Cu ochii tăi de copil rătăcit,

Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.

Pe câmpul durerii, alergai fără scop,

Oricât te țineam, tot simțeai un gol.

Eu știu, am răni, dar nu trădez,

Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.

Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,

Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.

Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,

Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.

Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,

Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.

Acum mă ridic, din cioburi ce dor,

Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.

Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,

Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.

Într-o pădure fără margini, mă plimb,

Unde copacii-s făcuți din oasele mele,

Iar vântul e glasul meu, tăcut și șoptit,

Săpătorul din mine mă strigă: „Tu singur te pierzi.”

Am o lopată din teamă, ascuțită și rece,

Sap șanțuri adânci în carnea speranței,

Fiecare zi o arunc în adâncuri,

Pământul mustind de visuri strivite.

Pe umeri port lanțuri ce le-am făurit,

În atelierele gândurilor mele plumburii,

Eu, fierarul blestemat al propriului chin,

Mă încui pe mine-n mine, străjer fără chei.

Și-n miezul acelei gropi pe care-o tot sap,

Unde liniștea sapă mai adânc decât mâinile mele,

Un copil stă ghemuit, murdar de uitare,

Privirea-i e oglinda în care fug.

„De ce sapi, omule?” mă întreabă,

Dar tăcerea mea e doar răspunsul tăcerii lui.

Eu sunt sculptorul care ruinează marmura,

Eu sunt cântărețul care rupe corzile viorii.

Și-n acea clipă, groapa se-nchide,

Nu cu pământ, ci cu aer – un vid născut din mine.

Săpătorul adoarme, uită lopata,

Dar mâine va veni cu o nouă ispită.

Oare, cândva, voi construi o scară?

Sau voi rămâne prizonier în labirintul meu,

Un Minotaur ce se vânează pe sine,

Știind că nu există nici biruință, nici ieșire?

Formula visului pe piele

Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,

molecule vibrând la limita coliziunii,

unde chimia dorinței arde fără oxigen.

E hidrogen pur în privirea lui,

gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,

iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.

Atingerea lui e un lanț de legături covalente,

piele de piele, atom de atom,

un schimb lent de energie în care căldura

devine catalizatorul unui vis de nezguduit.

Electronii sar între noi,

o plasmă invizibilă ne învăluie,

iar corpul meu devine un laborator

unde doar el știe formulele.

Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,

ce corodează zidurile timpului,

dar construiește poduri între clipă și etern.

În venele mele curg ioni de dorință,

magnetismul lui schimbă polaritatea

și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit

spre inima unui reactor.

Visul atingerilor lui e un amestec perfect,

nici prea instabil, nici inert,

o soluție saturată cu tăceri

și șoapte distilate.

În piele, el lasă o urmă de lumină,

fosfor rece ce strălucește pe întuneric,

ca o amintire care nu vrea să se stingă.

Când dispare, mă descompun în molecule,

dar rămâne parfumul reacției noastre,

un compus imposibil de refăcut.

Și totuși, îl visez din nou,

până când atomii noștri se unesc iar,

într-o alchimie ce transcende

legile universului.

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,

Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.

N-am fost lăsată să-mi port durerea,

Când orice lacrimă-mi trezea mânia.

Îmi legau gura cu râsul lor tăios,

Fiecare suspin devenea un răspuns întors.

Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,

Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.

Cum să simt, când tot ce-am fost

A fost zdrobit sub un râs fără rost?

Cum să strig, când glasul meu

Era doar ecoul durerii din ei?

Sensibilitatea mea e un blestem uitat,

Un loc unde nimeni n-a săpat.

Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:

Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.

Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,

Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.

Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,

Un strigăt mut care nu se împarte.

Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,

Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.

Sensibilă? Poate, dar adevărată,

Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Iubirea-n suflet ți-am purtat

tu, spunându-mi să-ncheiem

și amintirile doar de uitat

chiar și de existență dacă vrem.

De continui, n-are rost

decizia singur ai luat,

Ai fost și ești un fost,

un om ce n-a evoluat.

E vremea stelelor ce ard,

Ard pe cer și se sting în mine-

Și au fost de viață, atât de pline, 

Azi se sting așa ușor.

Și mă lasă să mor. 

Jalea asta-i în orișicine.

E vremea stelelor ce ard-

Ard pe cer și se sting în mine, 

Pe sub nopțile de-ntunecime,

Dispar fluturii frumoși, 

Și marea zi care vine 

Nu așteaptă noaptea deloc...-

E vremea stelelor ce ard.

Poezie fixă rondel

Compusă pe 04.03.2025

Autor Alina Zamurca 

Ai fost acolo, dar ca o umbră,

un soare stingher printre munți de tăceri,

ai iubit ca ploaia ce stă să inunde,

dar n-ai fost râu-doar cer.

Ai ars în tine, dar fără să luminezi,

foc îngropat sub cenușa mândriei,

mi-ai dus numele-n gând ca pe-un cântec străvechi,

dar l-ai cântat doar nopții, nu mie.

Ai fi putut fi fulger, să spinteci distanța,

ai fi putut fi vânt, să șoptești adevăr,

dar ai fost doar ecou-

o voce pierdută

în munții tăcerii pe care îi cerți că nu-ți răspund.

Și-acum?

Acum îmi spui că ai ars, că ai fost,

dar iubirea care nu vorbește

e doar un cuvânt nerostit-

un trecut fără glas,

un pod niciodată trecut.

Dincolo de-atâtea cuvinte, rămâne tăcerea...

Aceea care doare... fără glas,

Un pas pierdut ce-şi caută alinarea

În visul unei clipe de bun rămas.

Am scris cum am știut căci am simţit prea mult,

În zeci de rânduri fără nume,

Dar dorul nu se stinge când doar scriu

Ce-a fost odată viu, acum... pierdut în lume.

Și dacă într-o zi auzi că nu mai sunt,

Păstrează-mă în gând, fără regrete,

Căci tot ce n-am putut să-ți spun,

Ți-am lăsat scris în poezii...de dor, de sete.. 

Am deschis inima ca pe-o carte veche,

Cuvintele șopteau, dar foile erau seci.

Tăcerea mea are vene; pulsează încet,

Un râu nevăzut, dar mereu prezent.

Mă întreb: dacă n-aud ecou, exist?

Dacă strigătul meu se pierde-n abis,

Și nimeni nu știe că sunt, că respir,

Sunt real sau doar o umbră ce conspir’?

Îmi port pielea ca pe un acoperiș uzat,

Fiecare cicatrice e un adevăr îngropat.

Mă recontruiesc, dar clădirile cad,

Fundația e făcută din nisip și oftat.

Frumusețea? O monedă ce nu o plătesc,

Mi-e refuzată, dar nici nu mi-o doresc.

Eu caut ceva ce lumea nu are:

Un sens în haos, o inimă-ntr-o mare.

Dar ce rost are căutarea?

Când răspunsurile-s îngropate în tăcerea mea.

Și totuși, continui, un Sisif modern,

Împingând un munte făcut din etern.

Nu sunt un geniu, dar nici nu sunt om.

Sunt ceva între, un paradox enorm.

Mă nasc și mor în fiecare zi,

Dar nu găsesc nicicând ceea ce aș fi.

Poate că viața nu e răspuns, ci doar întrebare.

Poate că tot ce caut se ascunde în zare.

Sau poate că eu sunt răspunsul ascuns –

Un strigăt care refuză să fie de-ajuns.

Cu lacrimi amare am plătit a noastră intalnire

Cu nopti albe în care doar am scris

Atât de mare mi-a fost dezamăgirea

Că ai plecat fără o-mbrățisare si un vin

Și acum când ma gandesc am inima de piatră 

Abia că poate să mai simtă...

Mă mulțumesc că încă o aud să bată 

La cât de tare, de tine, s-a lăsat rănită.

Și miile de lacrimi calde 

Ce-au curs în noapte peste pernă 

Într-un sfârșit au stins tot ce credeam că arde 

Au stins iluzii, vise, speranțe... așteptarea eternă 

Mi-ai fost o lecție de viață mult prea dură

Ce m-a lovit și pare uneori că nu mai trece 

M-ai lăsat fără ce adoram mai mult la tine

De-atunci mi-e plin paharul de vers, când cald, când rece...