Făuritor de lumi

Copilăria nu avea ceas,

doar zile lungi și râsete multe.

Ieșeam afară fără să întreb,

și mă întorceam când se făcea întuneric.

Nu știam ce-i graba,

nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.

Tot ce conta era clipa,

un joc, o minge, o strigare de prieten.

Mă murdăream fără să-mi pese,

cădeam și mă ridicam repede,

parcă nimic nu putea să doară prea mult

când totul era atât de viu.

Acum lucrurile sunt mai liniștite,

dar parcă și mai grele.

Și uneori mi-e dor, fără motiv,

de mine… cel de atunci.

Țara mea, te simt departe,

ca un vis ce nu mai vine.

Îmi rămân în gânduri toate

nopțile ce-au ars în tine.

Case vechi, cu porți închise,

plâng pe drumuri fără pas,

iar câmpia ta întinsă

doarme-n liniște, uitată azi.

Mi-e dor, dar dorul doare,

nu găsesc cuvânt să-l spun.

Patrie, ești ca o mamă

ce-a rămas singură-n drum.

Îl caut pe tata.

Îl caut în adâncul inimii mele, în întrebările la care nu am primit niciodată răspuns. 

Îl caut în gândurile care apar atunci când văd alți copii lângă tații lor.

Dar adevărul este că nu-l cunosc. 

Nu știu cine este și nu știu cum ar fi fost viața mea dacă el era lângă mine.

Au fost momente în care am simțit un gol și am încercat să înțeleg de ce.

Cu timpul am descoperit că nu sunt singur.

Am un Tată mai mare decât orice lipsă: Dumnezeu.

El îmi alină sufletul când doare. 

Îmi este alături în zilele bune și în zilele grele. 

Îmi călăuzește pașii atunci când nu știu încotro să merg și îmi dă pace atunci când în mine este neliniște.

Poate că nu l-am găsit pe tata pe care îl caut, 

dar l-am găsit pe Dumnezeu.

Știu că El nu mă va părăsi niciodată.

El rămâne lângă mine, mă ridică atunci când cad și mă conduce înainte, cu iubire, pe drumul pe care l-a pregătit pentru mine.

04.06.2026

Andrei GUȚU

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

31.08.2025

Andrei GUȚU

Te iubesc întîi pe tine,

Te accept in inima mea,

Dumnezeule pe tine,

Căci mi-a areti care-i calea.

Ce nu pot ca să fac eu,

Face bunul Dumnezeu,

El lucrează pentru mine,

Și mă îndrumă tot mereu,

Apelez întotdeauna,

Doar la bunul Dumnezeu.

Pe el eu mă pot baza,

Știu că le face pe toate 

Ce îi cer...eu pot avea:

Dar și har, multă putere...

El toate le poate da.,..

Mulțumescuti doamne ție,

Că-mi veghezi mie viața.

Stau pe prispa casei de la țară și vreau cu cineva să povestesc,

Dar n-am o vorbă cui să arunc, că toți satul pe rând îl părăsesc.

Cei tineri au plecat demult prin țări străine pentru un colț de pâine,

Iar cei ce au rămas, au îmbătrânit și se vor duce și ei, ca mâine.

Mă uit la drumul pietruit, rămas în praf așa de zeci de ani,

Dar ce e trist că nu mai vezi pe el, nici vaci dar nici țărani.

În curte sunt multe bălării și n-are cin' să le cosească,

Cândva iarba de pe aici, tata lăsa calul și vaca să o pască.

Copacii sunt plini de multe poame, dar cine să le culeagă,

Cad toate jos la adieri de vânt, iar la furtuni și câte-o creangă.

Fântâna mai are apă de băut, dar n-are cine să o bea,

Că trecătorul demult nu mai oprește, să-si potolească setea.

E atâta liniște în jurul meu, că îmi aud și gândul cum îmi spune,

Să știi c-aici cu toții ați crescut și rând pe rând ați decolat în lume.

În fața mea este o cușcă mică, de unde își arată botul un câine,

Stă liniștit în așteptarea orei, când va primi un coltuc de pâine.

Tresar când ușa se deschide și tata îmi șoptește c-a început războiul,

Și tot din gura lui aud, că la Siret în vamă, trec oamenii precum puhoiul.

Mă uit mirat la el și nu-nțeleg ce vrea să spună cu războiul,

Îmi bate umărul și cu tristețe zice, să știi că rusul pare-a fi gunoiul.

Intrăm în casă imediat, uitând de tot ce-am apucat să scriu,

Și triști privim la știri un interviu și cum o mamă plânge..la sicriu!

Pặcat ca nu ne-nvata nimeni ce și cum sa simțim

Sa ne-arate pe cine şi cum sa iubim

De ce nu-i nimeni sa ne spună cất și cum sa plângem

Să ne-arate cum inima să nu ne-o frângem?

Oare exista vreo dreaptă măsură?

Plânsul oare are și el a lui formulă?

Aplicată la un gram de durere

Atunci când inima și-o cerne?

Păcat ca nu ne-nvata nimeni sa trăim

Când după un eșec rămânem singuri

Ai nimănui cu sufletul prins între scânduri

Păcat... ca nu există dex să uităm ce iubim..

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Acolo pe marginea unui râu,

Unde liniștea este adâncă,

Mi-am ținut cuvintele în frâu

Si am fost ca o stancă.

M-am spălat de durere,

M-am limpezit de păcate,

Plânge liniștea la atingere,

Urlă doruri încătușate.

Păsările cântă,nimeni nu aude,

Gândurile mele ca pietrele crude,

Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,

Până sufletul mi-l umilesc.

Acolo pe marginea unui râu,

Lângă o holdă bogată de grâu,

M-am regăsit întâia oară,

Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.