Când răsună Imnul

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

— Mamă, de ce spui mereu că trebuie să avem grijă de limba noastră? întrebă Mihai, așezat lângă Anna.

Anna zâmbi și îl privi câteva clipe înainte să-i răspundă.

— Pentru că, Mihai, limba nu este doar ceea ce vorbim. Este și ceea ce suntem.

— Dar dacă învățăm și alte limbi, ce este rău în asta?

— Nimic. Din contră, este bine să cunoști cât mai multe limbi. Fiecare limbă îți deschide o altă ușă către lume. Dar să nu uiți niciodată ușa prin care ai intrat tu prima dată în viață.

Mihai rămase puțin pe gânduri.

— Și care este ușa aceea?

Anna îi răspunse simplu:

— Limba în care ai auzit pentru prima dată „mamă”.

Băiatul zâmbi.

— Atât de important poate fi un singur cuvânt?

— Uneori, un singur cuvânt poate păstra o viață întreagă, spuse Anna. Când vei fi mai mare și vei ajunge departe de casă, poate într-o țară în care oamenii vorbesc altfel, vei înțelege. Poate vei auzi sute de cuvinte într-o zi, dar dacă cineva îți va spune „bună” în limba ta, inima ta va recunoaște acel cuvânt înaintea minții.

— De ce?

— Pentru că limba se învață nu doar cu mintea, ci și cu sufletul.

Mihai o privi curios.

— Dar dacă oamenii uită limba lor?

Anna oftă încet.

— Atunci uită, puțin câte puțin, și o parte din drumul lor. Nu înseamnă că uită totul deodată. Se întâmplă încet. Un cuvânt nu mai este folosit, apoi o expresie, apoi o poveste. Și, într-o zi, copilul nu mai înțelege ce îi spunea bunicul.

— Și ce putem face?

Anna îi puse mâna pe umăr.

— Să vorbim. Să citim. Să scriem. Să le spunem copiilor noștri poveștile pe care le-am primit de la părinții noștri. Și, mai ales, să nu ne fie rușine de limba noastră.

— Crezi că limba poate dispărea?

Anna privi pe fereastră, apoi se întoarse spre el.

— O limbă poate supraviețui multor lucruri, Mihai. Dar are nevoie de oameni care să o iubească. Limba nu trăiește doar în cărți. Trăiește în casa oamenilor, în conversațiile lor, în cântece, în rugăciuni și în cuvintele pe care le spun atunci când le este dor.

Mihai tăcu.

După câteva clipe, întrebă:

— Mamă, și dacă eu voi pleca departe?

Anna zâmbi trist.

— Poți pleca oriunde, copilul meu. Dar să iei cu tine și câteva cuvinte de acasă.

— Care?

Anna îi răspunse fără să stea pe gânduri:

— „Mamă”, „acasă”, „dor” și „iubire”.

Mihai zâmbi.

— Și dacă le uit?

Anna îl privi în ochi.

— Atunci întoarce-te la limba ta. Ea îți va aminti cine ești.

Acest dialog imaginar este dedicat Zilei Limbii Române!

Autor: Andrei GUȚU

Am plecat departe de casă, dar m-am întors.

Mama m-a întâmpinat cu bucurie pe chip și m-a strâns în brațe, ca și cum timpul nu ne-ar fi despărțit niciodată.

Veneam dintr-o țară străină, însă sufletul meu a rămas mereu aici, pe pământul strămoșesc.

Aici, liniștea nu este doar tăcere, ci o armonie care cuprinde trupul și sufletul.

Ce bine este acasă, printre florile care înfloresc în fiecare primăvară, lângă dealurile care veghează și lângă izvorul care curge limpede, neobosit.

Aici am înțeles că rădăcinile nu se uită niciodată. Oricât de departe m-ar purta viața, drumul inimii mă va aduce mereu acasă.

Iartă-ne, Vatră, iartă-ne, Țară,

Pentru a noastră îngâmfare și pentru lașitate.

Rătăciți-am fost în întuneric, pustiiți de fapte,

Atâta timp fără tine, nevinovată Patrie.

Iartă-ne, Mamă, iartă-ne, Tată,

Că am fost departe de voi, de îmbrățișările calde.

Acolo, în uitare, iubirea se stingea-n singurătate,

Iar noi speram mereu că vom reveni...

Vom reveni la rădăcini, la casa părintească.

Iartă-ne, Doamne, iartă-ne iar,

Pentru credința noastră oarbă, neînfricată.

Dă-ne putere să mergem uniți mai departe,

Să purtăm în suflet dragostea de odinioară — 

pentru Țară, pentru Părinți, pentru Dreptate.

04.12.2025

Andrei Guțu

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

A venit toamna și frunzele nu mai cad,

Se țin de copaci ca vara care nu vrea să plece.

O plimbare frumoasă pe alee se observă,

Iar printre razele soarelui, iubirea se avântă.

De departe ceva strălucitor se vede,

Nu e de la raze, e ceva neobișnuit,

E o fată care încet spre mine vine,

Cu un zâmbet cald și-un suflet liniștit.

Avea în ochi o toamnă aurie,

Și-n părul ei se rătăcea lumina,

Părea desprinsă dintr-o poezie,

Pe care o așteptasem toată viața.

S-a apropiat și timpul parcă s-a oprit,

Nici vântul nu mai îndrăznea să bată,

Am privit-o lung, fără să spun nimic,

Avea un chip frumos, cu un farmec aparte.

Am mers apoi tăcuți pe alee,

Sub frunzele ce încă se țineau de copaci,

Vorbeam puțin, dar parcă între noi

Se spunea tot ce nu puteam să spun.

Poate că uneori iubirea vine

Când nici nu o mai cauți pe nicăieri,

Se-așază simplu lângă tine

Și schimbă toamna într-un început de primăveri.

Iar dacă frunzele vor începe să cadă,

Și vara va pleca încet, încet,

Eu voi păstra acea frumoasă plimbare

Și chipul ei, în suflet, ca pe un secret.

13.09.2026

Andrei GUȚU

Nu plânge ,mama mea bătrână ,

Că fii tăi de azi te fură

Își pun vată în urechi ,

Iar ție ,îți pun căluș în gură.

Nici când n-a fost mai crudă soarta

Ca-n anii următori luminii ,

Când alții îți hotărăsc soarta

Și trag de tine ,precum câinii.

Ce vrei să faci la tine acasă

Voie la străini tu ceri

Stăpânii lumii ,căntă hora

În ajutorul cui să speri ?

Mai sper  și eu ca tine ,maică

Din cele patru zări ,a țării

Să se înalțe spre lumină

Un Mircea ,un Ștefan ,un Mihai !

Pământul țării e sfânt și scump

Și strigă-n el atâta sânge

Trimite-i Doamne un viteaz ...

Când pentru noi și cerul plânge

Ce se petrece cu noi, nu e de loc bine,

Le văd, le simt, dar nu le pot spune,

O  să fiu acuzată, că am simple vedenii

Și vreau să bag în oamenii vedenii.

Noi ca oameni, nu ne putem apăra de rele

Alții uneltesc, cum să ne înghețe la iarnă,

Cum va fi pe masă fără pâîne, fără hrană

Și câte alte multe nevoi și belele ?

Țara, are prea mulți bătrâni, ce doar consumă

Niște zvonuri ce circulă, nu cred că-i glumă,

Pensionarii fac zarvă, că nu le ajung banii

S-au gândit unii, ar fi bine, să le ia anii.

Tot ce se zvonește, e un adevăr ascuns

Am uitat pandemia ? câți ani s-au scurs ?

Sunt - genii -ce ne hotărăsc soarta

Genocidul de azi, a schimbat roata.

Nu va mai fi o Românie a tuturor

Hultanii stau paznici la a noastră poartă

Câte dezastre se întâmplă și câți mai mor ?

Și cum cei rămași își plâng o așa soartă.

Mulți ne consolăm, că nu vom apuca acele zile,

Când țara va fi doar o enclavă străină

Radiată din istoria nouă, cu alți stăpâni,

Se zvârcolesc în morminte bieții Români.

A fost un voievod mult vestit,
Care în țară dușmanii nu i-a primit.
Ștefan cel Mare, lui îi se spunea,
Și numele acesta pe dușmani îi speria.

El a luptat până la moarte,
Ca să fie curate moșiile noastre.
Ar fi vrut să domnească mult,
Dar o rană mult ce i-a făcut.

Bunul nostru voievod
Nu și-a lăsat patria pe loc.
El nu a stat ca un împărat,
Dar a fost pe câmp și a luptat.

Și de asta a plecat,
Și de asta moldovenii s-au speriat.
Dar nu vă temeți, că a venit
Rândul lui Bogdan să fie vestit.

Bogdan pe dânsul îl chema,
Dar și „orb” îi se mai spunea,
Dar nu contează porecla dată,
Contează ce se transmite, fiu din tată.

Știu pe românește dorul

Vatră ,mamă ,frați ,surori

Știu ,și-n limba mea maternă

Le înțeleg ...până am să mor.

Știu să cânt ,doina de alean

Și cu ea îmi legăn pruncii

Îndemn vitele să are

Doar în vatra mea de sânge .

Știu să plâng și să suspin

Într-un prezent tot mai amar

Cu Românii spulberați prin lume

Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...

M-e teamă că românii fug 

Unde găsesc ceva ce seamănă a belșug

Că țara mea, a deschis hotare,

Fii și fiicele noastre aleg dezrădăcinare.

Tradițiile toate au fost răstălmăcite,

Și sfinții au acum nume pocite,

Limba românească doar la sate mai trăiește,

Iar tineretul pseudo-educat vorbește englezește.

Bunici și nepoții nu pot comunica

Poporul meu de veacuri, chiar te apucă frica

Crema țării, fii iubitori, prin lume-s rătăciți

Teamă îmi este, că-s pe veci pierduți.

Pe aceste locuri, vor fi alți glorioși

Vor locui africanii, orientalii poate eschimoșii,

Se vor găsi schelete ale vechilor români

Vom fi atunci și noi acei străbuni.

Istoria, va pomeni că aceste teritorii,

Au fost odată locuite de niște Daci-Români

Ce se va întâmpla, nu-i o poveste, oameni buni.

Vom deveni iar un popor nomad,

De nu suntem în stare,să ne alegem un bard

Și peste toate să fluture măndru tricolorul,

Să ne iubim țara, să ne iubim poporul.....

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Vinho tinto leve é bom

O vinho tinto leve é bom,

Colhido no final do outono,

Mais sobre a geada, mais sobre o homem,

Bebo muito mais e não fico bêbado.

Eu jurei que nunca mais beberia

Mas eu não consigo me segurar

Bom vinho, bom, eu gosto,

Não sei o que farão com ele.

Vinho de maçã raro

Ele sobe em sua cabeça sem escada,

Vinesor de bogies verdes

Torne o homem invisível.

O vinho é bom e saboroso,

Quando você bebe com um homem bonito.

Mas se você beber com um homem feio,

O vinho para na garganta.