Clasele sociale

Câți din cei ce conduc azi popoare, excelează,

Prin patriotism, și iubitor de popor și frate

Câți s-au pregătit pentru asta învățând carte?

Câți au adormit, n-au conștiința trează ?

Traiul pe picior mare îi obsedează pe toți 

Rând pe rând își termină funcția .....ca hoți

Nu se mai rușinează că așa sunt etichetați 

Își poartă stigmatul fudul, ca pe un moț .

O revoluție trebuie cu schimbări din temelii,

O schimbare a vieții in viitor cu bucurii 

Cel ce muncește și duce țara în spate,

El să conducă vatra, ce-o iubește, că poate.

Dar povestea-i lungă, nu se oprește

Trebuie să se lupte frate cu frate 

Lumea-i împărțită în jumătăți egale ,

O jumătate, nu au arme, doar mâini goale....

Cu cât trece timpul și noi ne mințim,

Pe cei înșurubați nu putem să-i gonim

Lumea săracă toată, o duce mai greu,

Noi avem speranță doar în Dumnezeu.

Draga mea fiică și dragul meu fiu

Scumpă nepoată cu dragul tău

Și celor ce de mai știu,

Că a vieții văpaie se stinge

Lumea  întreagă cu voi împreună

La ultimul ceas rămâne în urmă

Dar plecarea mea e împăcată

Poteca ce-o las de voi e umblată,

Și fața-mi cu lacrima voastră spălată.

Un semn tot voi trimite din alba cetate

Din cerul înalt când vântul va bate.

Și rugămintea  mea de pe urmă:

Nu mă jeliți la ultimul ceas;

Eu  doar vă spun: BUN RĂMAS     

De ce a trebuit să trecem prin toate?

Am crezut că am întânlit iubirea ...

Înte noi, erau toate bune și frumoase,

Eu chiar te-am plăcut de la început,

Îmi părea ziua norocoasă 

Mă bucuram, că te-am cunoscut,

Mă-ai încredințat, că ești persoana care

Îmi poate fi pereche ce-o caut

Ți-am încredințat inima mea 

Ca tu să ai grijă de mine și de ea

Dar, ai fost în stare, să joci -teatru- atâta vreme 

Ai plecat, fără o vorbă un cuvânt,

Nu am să mor, că n-ai părăsit 

Regret, că drumul l-am rătăcit.

Ai dorințe și ai cui

Spune ; Doamne , cui si spui ?

Vântului să-i spui , el zboară ,

Dulce vorbe de ocară

Să o spun pământului ?

El o spune vântului

Și o poartă mai departe

Ca pe filele din carte ,

Filele îngălbenesc ,

Florile se ofilesc

Și dorința a murit ,

Căci omul a-mbătrânit

                    T.A.D.

Pe cărări necunoscute 

Înserarea vine,

Se destramă-n depărtări 

Umbre în valuri fine.

Cerul nopții e înstelat,

Vântul încet adie,

Tot în jur e captivant

De-o dulce melodie.

Singu sunt și parcă nu-s 

Ce simt eu, e greu de spus.

Deși-s mic în univers,

Viața mea îi la mare preț,

Strâng în brațe 

Tot ce-i falnic și-i măreț.

Pădurea, lacul din vale, 

Omenirea la un loc ,

Cerul luminat de stele,

Cu toate visele mele.

Ce se întâmplă cu noi, nici nu mai contează,

Facem ceva valuri, să ne anunțăm prezența,

Unii, încă cred că sunt aparte, cuneva

Nu se izolează, nu acceptă tăcerea, se actualizează.

Sunt încă lucruri frumoase și pentru noi,

În iureșul vieții, le-am lăsat deoparte:

Nu am sădit o floare, nu am plantat un pom,

Nu am încercat să trec amintirile într-0 carte .

Ziua nu ar mai fi tristă și pustie,

Gândurile se lasă trecute pe hârtie,

Și dacă, muza încearcă să mă ajute,

Nici nu văd când pe frunte apar alte cute.

Bătrânețea, se desparte de etalări la mare,

Devine casnică, bunică și chiar străbunică,

Și dragostea ei pentru nepoți e unică.

Bătrânețea, nu se poate pensiona, așa pare.

Bătrâneței îi stă bine la locul ei,

Fardată fără măsură e caraghioasă

Nu poartă plete că nu-i adolescentă

Toate făcute cu măsură, chiar poate fi frumoasă. 

,                                     

Strămoșii noștri au luptat —

sângele lor râuri a făcut,

sub cerul plumburiu,

dar cu privirea dusă spre senin,

pentru cei ce aveau să vină.

Au visat pentru noi —

păduri verzi, câmpii înflorite,

un înalt limpede

pe care să-l putem respira.

Au căzut —

și s-au făcut pământ,

humus viu, roditor,

ca noi să fim stăpâni

pe glia pe care pășim.

Au murit pentru un ideal:

ZBORUL —

iar noi…

ca niște copii prea mici,

nu știm, nu vrem

să zidim nimic din el.

L-am luat

ca pe o coală de hârtie,

am mototolit-o,

și nu mai știm ce să facem cu ea.

O înghesuim, stânjeniți,

în buzunare care nu-s ale noastre,

străine de rostul ei,

gata oricând s-o pierdem

într-o groapă comună —

ca acelea

în care au fost aruncate

visele lor, viețile lor,

tot ce n-au mai apucat să fie.

Și totuși —

sub pașii noștri

pământul nu tace:

ține minte.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

În van se zbate marea

oricât ar fi de-adâncă,

n-o reuși surparea

cât țărmul e de stâncă.

Căci stânca poate să înfrunte

și grozăviile din munte,

iar munții nu s-or nărui

atât cât stânca va trăi.

Și nici pădurea n-o pieri,

căci omul o va ocroti.

Toate ființele din fire

aspiră la nemurire,

căci pentru ele trăiesc Zei,

iar pentru oameni Dumnezei.

Și știu că  ființa românească

a-nvins dușmani ca să trăiască.

Ea niciodată n-o pieri,

dacă un monolit va fi!

Basarabie, dã-mi mâna,

Vino, dar, cu-ai tãi copii,

Cãci a noastrã ţarã vede

Cât de mult doreşti sã vii!

Basarabie, duşmanii

Recunoascã-şi datoria:

Sã te lase-odatã-n pace

Şi-ţi înapoieze glia!

Numai inima ta ştie

Cât avu a îndura;

Dar întreaga Românie

E acum de partea ta!

Basarabie, vecinã,

Plai, de dincolo de Prut,

Plângã cine e de vinã

Şi te vinde c-un sãrut!

Ştiu, de fapt, cã eşti sãtulã

De tãtari şi de cazaci

Şi-nţeleg atât de bine

Semnele ce mi le faci!...

Acvilã, ţinând un sceptru

Şi-un mãslin în gheara sa,

Privind, când spre România,

Când înspre Transnistria.

Pajurã multicolorã

Şoim, cu pavãzã şi scut!

Cei ce te-au avut drept "sorã",

Ce onoare au avut!

Monument, spre care-ntruna,

Urlã lupi şi lei mugesc

Dar, pe-al cãrui vârf se-nalţã,

Falnic, steagul românesc!

Basarabie-mbrãcatã-n

In subţire şi porfir,

Scump condei, pe care-l poartã

Dimitrie Cantemir!

Dor cu dor, din nou se-adunã

Şi fac punte peste Prut,

Sã fim iarãşi împreunã,

Cum eram la început!...

Astăzi casele la țară

multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.

Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.

Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.

Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.

Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…

uitate sunt de nepoți

ei pe ele nu mai zabovesc.

De prin curți florile toate

sau uscat de timp uitate

hățișul, cornuții au invadat

locul care cândva de flori era scăldat

Geamurile pusteite

trist privesc spre drum

Multe vise neîmplinite

acum au devenit un scrum.

Ici colo prin sat,

mai găsești pe la vreo poartă

câte un bătrân care așteaptă

copiii care l-au uitat.

Undeva prin sate…

casele sunt în ruine, pustii …

tinerii au plecat departe

și au uitat de termenul ” revii ”.

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !