Clasele sociale

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică 

Zi de primăvară cu soare,

Bună pentru concediu la mare,

Numai că, marea-i departe...

Mai am de învățat carte...

Mai am răbdare, marea așteaptă, 

Vremea-i frumoasă și aptă, 

Ne strângem toți doritorii de valuri

Pe nisipul fierbinte, așternut peste maluri.

Se poate de vrei, să înveți, să înoți

Marea ne strânge în brațe pe toți,

Seara, îmbracă haine de becuri și stele,

Povești de iubire, în amintirile mele !

Era  în zorii zilei  ,când somnul  e mai dulce .Visam .

Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special  pe

mânerul  ei  care se mișca  cu încetinitorul ,fără

nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea  la

extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi  atragă

atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În

sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;

nici doamnă  , nici hârcă  bătrână cu figura răutăcioasă ,

ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o

privire  hotărâtă îmi face semn să tac  și să o urmez .

Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar

emoțiile mă trezesc și  apariția dispare  ca un  balon

de săpun .

     Semn  că am  visat  au rămas  bătăile  inimii repezi

și borboanele  de sudoare  de  pe  frunte ! Mă desmeticesc

și mă străduiesc  să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară

plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte  e

așa de teribilă?

     Vizitatoarea  mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .

Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică  așa ca dintr-o fotografie

veche  ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe

stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie  și un cojocel  subțire din care

ieșeau două mânici  largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .

Să trag o concluzie  , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine

să mă conducă numai ea știe unde!...

Doar nopțile cu vraja lor

Mă potolesc când ard de dor

Te caut dragul meu mereu

Prin toți ce-mi ies în cale.

Adesea în loc m-am oprit

Mi se părea că undeva 

Eu  te-am zărit.

De unde știe neaua ca-i vremea 

Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple

Și c-o să fie iarnă ?

De ce norul pânge în ploaie ?

De ce floarea trece în fruct ?

De ce umbra în noapte piere ?

De ce acești ochi zânbesc tristi ?

De ce iubitul meu ,pe al vieții drum

Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .

Ce cătușe ne mai despart , 

Și cât sunt de grele ?

Îmi pierd pașii pe alei,

Gânditori  și tremurați

Sus prin crengi adie vântul 

Plâng scaeții scutrați.

Într-un creștet de coroană

Tânguie un cuib golit,

Astă vară își avea casă

Glas voios de ciripit.

Se înalță în văzduh

Brațe tinere pe ram

Iscodind spre orizonturi

Cine-i despuia de daruri?

Picând una câte una,

Frunza pomului suspină,

Se așterne pe cărare,

Deschizând căi de lumină.

Se aștern încet pe luncă

Picuri mici de ploaie rece

Și un ecou din stâncă 

Glasul  toamnei îl petrece!

Limba română ne ține de vatră,

ne poartă dorul pe câmpuri și-n sat,

ea crește-n suflet, tăcută și dreaptă,

povestea străbună ce nu s-a uitat.

În graiul românesc găsim puterea,

și bucuria, și dorul curat,

el ne adună, ne ține tăria,

în inimă vie rămâne legat.

Limba română e mândria mea,

rădăcina veche ce nu va seca,

prin ea trăim și ne vom aminti,

suntem un neam ce nu va muri.

Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,

Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.

Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,

Câmpii roditoare si ape-nspumate.

Dealuri ce coboară spre delta măiatră,

Și marea ce înghite Dunărea albastră.

Au venit barbarii si ne-au luat averea,

Aurul si mierea, pruncii si muierea.

Ne-am ținut la ei cu furca si parul,

Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.

Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,

Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.

Am răzbit prin veacuri două mii de ani,

Cu regi, împărați cu domni și sultani,

Cu aurul nostru s-au clădit imperii,

Și murim de foame la lăsarea seii.

Cu bune și rele am trecut prin toate,

Și de trei decenii avem libertate.

Câștigată scump, cu jarfe de sânge,

După zeci de ani, țara tot mai plânge.

Ne-au plecat copiii in străinătate,

Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.

Școlile se-nchid, casele-s pustii,

Și toți guvernanții ne spun doar prostii.

Proști si imbecili, șarlatani și hoți,

În partide multe, dar cumetriți toți.

N-au făcut nimic pentru cei de afară,

Și sunt milioane duși în altă țară.

Muncesc pentru altii și trăiesc decent,

Câștigând cu trudă fiecare cent.

O parte din bani îi trimit acasă,

Să avem și noi ce pune pe masă.

Prețurile cresc și tot cresc mereu,

Să ne descurcăm parcă tot mai greu.

Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,

Că bani-s puțini și fără valoare.

Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,

Cu dureri de spate si dureri de oase.

Leafa ne ajunge doar pentru pastile,

Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.

Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,

Nici nu mai apucă să îmbătrânească.

Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,

Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.

Mamele fac prunci-nainte devreme,

Și aproape toți se nasc cu probleme.

Abia respiră în incubatoare,

Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.

Acum în spitale nici nu te mai lasă,

Suferim în taină si murim acasa.

Astazi știm prea bine că nu se mai moare,

De boli cardiace sau boli vasculare.

Toți mor de COVID și asociații,

De zici că e firmă, cum au avocații.

Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,

Nici nu știe popa pe cine îngroapă.

Începand cu "alfa" din graiul grecesc,

Până la "omega" nu se mai opresc.

Vin fără oprire, valuri peste valuri,

Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.

Nunțile din toamnă ni le-au amânat,

Ne-au închis in casă și ne-au izolat.

La televizor numai pițipoance,

Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".

La căpșor golașe, dar siliconate,

Umflate în buze, la sâni și în spate.

Fete si flăcăi, peste toți pictați,

De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.

Nu poți să mai vezi un film...serial,

O emisiune sau ceva banal.

Că-ți bagă reclame fără încetare,

Șapte la pastile,trei la vaccinare.

Cum apeși butonul să mai vezi o știre,

De la prima ora nu-ți mai vii în fire.

Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,

Unii arși în case, alții în spitale.

Accidente, crime, violuri și jafuri,

Tineri și copii drogați de la prafuri.

Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,

Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.

Nu se mai numesc homo sau schimbiști,

Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.

Apar peste tot cu nerușinare,

Și nu zici nimic, că-i discriminare.

Morala,rușinea sunt doar utopii,

Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.

Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,

Că se răscolesc și morți-n mormânt.

De mulți ani de zile suntem blestemați,

Ne conduc lichele,hoți si agramați.

Am ajuns pe mâna unor derbedei,

Care n-au habar ce-i ăla condei.

Sunt în funcții mari, persoane inculte,

Doar analfabeți cu diplome multe.

Au studii înalte,chiar si doctorate,

Dar toate sunt luate numai pe furate.

Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,

Că au cerebel doar cât o găină.

Nu vorbesc prea bine nici limba română,

Gramatica-i grea, nu e la-ndemână

Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,

Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.

Cu facturi umflate la curent și gaze,

Că astăzi lumina are patru faze.

Vom rămâne goi și săraci lipiți,

Și de frig și foame vom umbla lihniți.

Iar apoi pășind lin spre cimitir,

În caleașca neagră si cu coviltir.

Pe morții din groapă o să îi rugăm,

Să iasă afară, noi ca să intrăm.

Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,

Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !

Război, sinonim cu sărăcie și durere,

Război, sinonim cu dezastre, văduve și orfani,

Război, ruine, locuri virane, infirmi și răniți,

Război, tinerețe frântă și cruci pe morminte.

Mulți suntem ce spunem -nu război -

Noi suntem cei care tragem la jug nu voi,

Și dacă o spunem, ei nu ne aud

S-au prins în jocul acesta, nefiresc de crud.

Noi ne resemnăm, și-o facem din vechime

Ne rugăm la Domnul, altă cale nu-i

Omul, pentru om e fiară, lipsit de omenie,

De când și-a vândut sufletul, dracului.

Pe cine au pus ochii, pe cine vânează?

Sunt în agonie, se zrârcolesc, visează...

Își demonstrează puterea, grandoarea,

Indivizi, imfami care-și vinde țara și onoare.

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

-ȚARĂ  de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin,  cel de român ei l-au uitat.
Pentru  cei ramași povara lor e   grea…
La  mine,doar lăcrimând se mai gândesc.

…………………………………………………..

Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi  la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi  la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre  munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui  neam greu încercat.

……………………………………………………..

-ȚARĂ, cuvânt de dor,  eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar  eu  îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i   diamant  strălucitor  
Printre  bogății  păstrate din străbuni,
Ea-ți  înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu  fi tristă TARĂ  cu graiul  străbun
Pământul  din ogradă ta nicicând,
Nimic din el  nu va fi  strămutat.

.………………………………………………………….

Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează  
Te străbat, te  admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând,  faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești  catedrală sfântă-n sufletul  lor
Ei, mâinile își vor  îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.