TE CĂNTĂ POEȚII
Te cântă poeții natură ,
În versuri frumoase pe strună ,
Îți cântă pădurea și marea ,
Îți cântă munții , dealul și valea ,
Îți cântă văzduhul albastru ,
Și-n cântec îmi cântă visarea .
Tălăzuieste valul spre mal
Nisipu-i curat , firișoare de opal .
Litoralul stăluceste sub valul de stele
Și murmură marea un cântec
Cu buzele mele .
Zefirul mă învăluie în rochie de bal ,
Valul se duce și vine la mal ,
În zare își flutură aripa sirene ...
Spre alte surate aplecat să le cheme ,
Spectacolul feeric îl cerne prin gene .
Te cântă poetii , natură ,
În versuri frumoase pe strună ,
Te cântă de multe milenii ...
Uimiți de atâta frumusețe .
În veci te vor cânta poetii .
T.A.D.
Стихи из этой категории
Mult îmi place...!
E cald și m-am întins la umbra
copacului ce l-am sădit cândva,
Și care acum drept mulțumire,
mă protejează cu coroana sa.
O nucă în pământ am îngropat,
pe când eram copil în sat,
Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit
și, rădăcina cu apă i-am udat.
Ușor, ușor câte o frunza a crescut,
pe rămurelele plăpânde,
Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar
eu având unde m-ascunde.
Ascunzătoarea era să fug de
mama, că multe ghidușii făceam,
Și doar acolo sus printre ramuri,
de mătura si furia ei scăpam.
Aminte îmi aduc cum mă chema
să merg cu vaca,
Și pentru împăcare, voie îmi dădea
să mă plimb cu barca.
O mică urecheala tot căpătam,
când jos cu frică coboram,
Dar asta era o dojeneală, venită
de la mama pe care-o adoram.
Toate astea mi-au venit în minte,
stând pe iarba verde de acasă,
Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,
nici mama măturând în casă.
Vreau o vorbă nucului să-i spun,
dar nu m-aude,
E bătrân cu ramul rupt, fructele
să-i gust nu pot că-s crude.
Mă ridic când soarele se duce să-si
îmbrățișeze luna,
Iar pe stâlpii din comună, primăria
a aprins lumina.
.........................................................
Mult îmi place să mă întorc în
satul cu copilăria mea,
C-aici eu m-am născut, crescut și
am plecat să-mi caut...fericirea!
Februarie nou
Luna, când acum iarna cedează.
Zăpada și viscolul nu mai apar,
Iar razele de soare scânteiază
Și sentimentele de negură dispar.
Februarie își amintește veacul
Când viscolul și gerul domneau.
Zăpada ce acoperea bageacul
Și țurțurii la ferestre înlemneau.
Zăpada ce se așternea pe câmp,
Protecția semănăturilor de toamnă,
Era o slujnică a iernii ca anotimp
Și își ducea solia sa solemnă.
Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,
Că am întâmpinat bucuroși căldura,
Lăsând soarele să ne înconjoare,
Uitând că-n case fumega campadura.
La finele anotimpului de iarnă,
Așteptam primăvara cu nerăbdare,
Ca iarna câmpul să-l deștearnă,
Și luna martie să apară-n calendare.
Natura toată se înviora și înverzea.
Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.
Ciripitul păsărilor sunet slobozea,
Iar tânărul anotimp ne armoniza.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în portugheză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Emoção de outono
O outono chegou, cubra meu coração com alguma coisa
com a sombra de uma árvore ou melhor com a sua sombra.
Tenho medo de não ver você de novo, às vezes
que vou criar asas afiadas até as nuvens,
que você vai se esconder de um olho estranho,
e ele se fechará com uma folha de absinto.
E então me aproximo das pedras e fico em silêncio,
Pego as palavras e as afogo no mar.
Eu assobio para a lua e a levanto e finjo
num grande amor.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Fila
De ce mă faci să plîng, să-mi amintesc mereu
De ce mă murdărești, tu ție-ți faci mai rău
Tu nu esti vesnic, te nasti si pieri
Pe cind eu secole ramin, si-n amintiri...
Si-n aminitiri pastrez eu , clipele frumoase
Si-n amintiri pastrez, acele zile false
Pe cit ma faci sa rid, imi scrii tu admiratii
Pe-atit ma faci sa pling, scriindu-mi aberatii
Imi place sa pastrez poeme, dedicatii
Caci eu sunt viitorul, puntea intre generatii
De na-si fi eu la sigur tu nai fi
Pentru ca fila alba nu poate povesti
Mult îmi place...!
E cald și m-am întins la umbra
copacului ce l-am sădit cândva,
Și care acum drept mulțumire,
mă protejează cu coroana sa.
O nucă în pământ am îngropat,
pe când eram copil în sat,
Și mai apoi vlăstarul l-am îngrijit
și, rădăcina cu apă i-am udat.
Ușor, ușor câte o frunza a crescut,
pe rămurelele plăpânde,
Iar peste ani la cer s-a înălțat, iar
eu având unde m-ascunde.
Ascunzătoarea era să fug de
mama, că multe ghidușii făceam,
Și doar acolo sus printre ramuri,
de mătura si furia ei scăpam.
Aminte îmi aduc cum mă chema
să merg cu vaca,
Și pentru împăcare, voie îmi dădea
să mă plimb cu barca.
O mică urecheala tot căpătam,
când jos cu frică coboram,
Dar asta era o dojeneală, venită
de la mama pe care-o adoram.
Toate astea mi-au venit în minte,
stând pe iarba verde de acasă,
Nu mai sunt copilul cu năzbâtii și,
nici mama măturând în casă.
Vreau o vorbă nucului să-i spun,
dar nu m-aude,
E bătrân cu ramul rupt, fructele
să-i gust nu pot că-s crude.
Mă ridic când soarele se duce să-si
îmbrățișeze luna,
Iar pe stâlpii din comună, primăria
a aprins lumina.
.........................................................
Mult îmi place să mă întorc în
satul cu copilăria mea,
C-aici eu m-am născut, crescut și
am plecat să-mi caut...fericirea!
Februarie nou
Luna, când acum iarna cedează.
Zăpada și viscolul nu mai apar,
Iar razele de soare scânteiază
Și sentimentele de negură dispar.
Februarie își amintește veacul
Când viscolul și gerul domneau.
Zăpada ce acoperea bageacul
Și țurțurii la ferestre înlemneau.
Zăpada ce se așternea pe câmp,
Protecția semănăturilor de toamnă,
Era o slujnică a iernii ca anotimp
Și își ducea solia sa solemnă.
Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,
Că am întâmpinat bucuroși căldura,
Lăsând soarele să ne înconjoare,
Uitând că-n case fumega campadura.
La finele anotimpului de iarnă,
Așteptam primăvara cu nerăbdare,
Ca iarna câmpul să-l deștearnă,
Și luna martie să apară-n calendare.
Natura toată se înviora și înverzea.
Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.
Ciripitul păsărilor sunet slobozea,
Iar tânărul anotimp ne armoniza.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în portugheză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Emoção de outono
O outono chegou, cubra meu coração com alguma coisa
com a sombra de uma árvore ou melhor com a sua sombra.
Tenho medo de não ver você de novo, às vezes
que vou criar asas afiadas até as nuvens,
que você vai se esconder de um olho estranho,
e ele se fechará com uma folha de absinto.
E então me aproximo das pedras e fico em silêncio,
Pego as palavras e as afogo no mar.
Eu assobio para a lua e a levanto e finjo
num grande amor.
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Fila
De ce mă faci să plîng, să-mi amintesc mereu
De ce mă murdărești, tu ție-ți faci mai rău
Tu nu esti vesnic, te nasti si pieri
Pe cind eu secole ramin, si-n amintiri...
Si-n aminitiri pastrez eu , clipele frumoase
Si-n amintiri pastrez, acele zile false
Pe cit ma faci sa rid, imi scrii tu admiratii
Pe-atit ma faci sa pling, scriindu-mi aberatii
Imi place sa pastrez poeme, dedicatii
Caci eu sunt viitorul, puntea intre generatii
De na-si fi eu la sigur tu nai fi
Pentru ca fila alba nu poate povesti
Другие стихотворения автора
NOATALGIE
Copleșită în timpul nopții
Unde șoaptele se îngână
Muza sfântă a poeziea,
Poartă strai de rimă fină.
Copleșită, stau tăcută
Răvășită de splendori
Frunza-n e încremenită
Orizonturi ard în zări.
Întind brațele să prind
Numărând pe boltă stele
Ca un muritor flămând
Așa sunt dorurile mele.
Sunt fărâmă a naturii
Navă mică în calea sorții.
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
Clipa !...
Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd
Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea
Preschimbată-n în scrum
Cioburi de iubre ,în amforă adun .
Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...
Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...
OSTENITĂ DE AȘTEPTARE
Ostenită de așteptare
Teama mă frământă
Cu dureri stridente-n frunte
Pentru câte runde?
Ostenită de învoiala
Plânsului etern
Poți și râde ,poți și râde
Fii un claun modern.
Ostenită se retrage
Ca într-o colivie
Teama de-a nu fi excentric,
Plângând de bucurie.
Ostenită fuge clipa
Timpului mereu prezent,
Contratimpul e-o balanță
Pe un scurt segment.
Ostenită-i chiar și umbra
Pare greu bonlavă ,
Torent cuprins de nevroză
Fluvii ,afluenții de lavă.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
NOATALGIE
Copleșită în timpul nopții
Unde șoaptele se îngână
Muza sfântă a poeziea,
Poartă strai de rimă fină.
Copleșită, stau tăcută
Răvășită de splendori
Frunza-n e încremenită
Orizonturi ard în zări.
Întind brațele să prind
Numărând pe boltă stele
Ca un muritor flămând
Așa sunt dorurile mele.
Sunt fărâmă a naturii
Navă mică în calea sorții.
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
Clipa !...
Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd
Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea
Preschimbată-n în scrum
Cioburi de iubre ,în amforă adun .
Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...
Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...
OSTENITĂ DE AȘTEPTARE
Ostenită de așteptare
Teama mă frământă
Cu dureri stridente-n frunte
Pentru câte runde?
Ostenită de învoiala
Plânsului etern
Poți și râde ,poți și râde
Fii un claun modern.
Ostenită se retrage
Ca într-o colivie
Teama de-a nu fi excentric,
Plângând de bucurie.
Ostenită fuge clipa
Timpului mereu prezent,
Contratimpul e-o balanță
Pe un scurt segment.
Ostenită-i chiar și umbra
Pare greu bonlavă ,
Torent cuprins de nevroză
Fluvii ,afluenții de lavă.
SINGURĂTATE
Ulcioare de lut ,semne de piatră
Mușcate de timp, mușcate de daltă
Vorbesc de trecerea noastră ,
Pe acest pământ.
Într-o poveste minunată.
Într-un cuvânt plâng
Prin noaptea înstelată
Și râd și plâng și-mi
Caut un drum...
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...