Satul meu !
Nu cu mulți ani în urmă,râul Prut, era navigabil.
Satul și-a ales bine locul de întemeiere, pe colina
unui deal, ferit de inundațiile neașteptate.
Oamenii își procurau apa de băut și cea
folosită în gospodării direct din Prut.Încă de mici,
noi copiii ne asumam obligația să aducem apa
cu cobilița, o bucată de lemn bine mașteșugită
având la capete niște scobituri în care se fixau
clanțele celor două găleți.Panta pe care coborâm
era tare înclinată, ușor de coborât, dar greu de urcat.
cu cele două găleți pline.Malul Prutului era loc de
joacă și de plajă având un nisip curat și mărunt.
Copii luând exemplu celor mari,aruncau și ei
undițile în apă, un sport plăcut și pierdere de timp,
unde se spuneau cele mai frumoase povești.
Va cuntinua.
Категория: Проза
Все стихи автора: T.A.D. ![]()
Дата публикации: 26 сентября 2025
Комментарий: 2
Timp de citire: ~2 min.
Просмотры: 835
Другие стихотворения автора
Suferința tatălui meu ! continuare.
Revăd și acum imaginea cutremurătoare, a unei nopți de iarnă în
care, părinții mei, erau la masă și crezând că noi dormim, au început să
plângă. Atunci am auziț-o pe mama spunând: Ștefane, nu mai pot să-i
aud cum în joaca lor, spun: dă Doamne lapte, dă Doamne carne, dă
Doamne bucurii și în casa noastră...mă încearcă gânduri pustii...
-Femeie, șopti tata cu credință în Dumnezeu, vor veni și zile mai bune.
Au trecut și sărbătorile și tata vine cu o veste bună. Toți copii care sunt
în nevoi, vor pleca pe cheltuiala statului, în alte zone ale țării unde nu a fost
secetă.Copii noștri vor fi salvați. Mama a dat un țipăt și ne-a adunat
lângă ea, precum cloșca cu puii ei când sunt în pericol. Mamă să ai, cum
spunea bunica, mamă să nu fii.
-Mâine e Duminică, mergem la biserică, aprindem o lumânare și ne rugăm
la Dumnezeu să aibă în grija pe copilașii noștri.
Și, a venit și ziua plecării...Fuseseră câteva zile mai calde, zăpada începuse să se
topească, era moină, iar drumurile erau pline de glod.Părinții ne-au condus până
la marginea satului. Îmi amintesc și acum imaginea mamei, rămasă ca o statuie a
dureri și tristeții. Un soare blând urca încet pe un cer senin.
Tata, mergea în urma căruților și citeam pe chipul lui durera de noi. Tare a-și
fi vrut să cobor din căruță, să merg cu el alături, să-l țin de mână și mai iau cu
vorba...Trenul îl vedem prima oară, mi se părea a fii un balaur ce aruncă fum și
ecântei. În Galați am fost cazați o săptămână la un cămin de copii. Bietul tata
a rămas încă câteva zile, dormind pe unde apuca frământat de gânduri și flămând .
În cea de-a patra zi dimineață, l-am găsit agățat de grilajul de fier forjatal porții
cu capul ascuns între brațe, plângând ca un copil. Era ultima oară când ne mai vedeam
M-am apropiat de el, i-am mângâiat pumnii incleștați pe barele de fier și i-am spus :
-Tată, eu sunt cea mai mare, o să am grijă de fratele și sora mai mică jur!
Așa ne-am despărțit de bunul meu tată, eu aveam doar nouă ani.
Apoi, la un control mi se spune că fratele care are 13 ani și jumătate va fi trimis înapoi
acasă că a depăși vrâsta. Am intrat in panică, ce pot face?Trebuie să fie un director, să-l
caut. Nu știu dacă era director, dar era singur in cancelarie și i-am zis:
- Trebuie să ne ajuți, i-am zis din prag am auzit că fratele meu va fi trimis acasă
-Fii liniștită.Fratele tău va merge cu voi, răspund eu pentru asta. I-am sărutat
mâna și am plecat. Intr-o dimineață am plecat la drum, călătoria a durat o săptămână,
dormeam cum puteam pe băncile de lemn.Ni se dădeau sticle cu apă și pachete cu mâncare
În diferite stații eram vizitați de doamne, frumos îmbăcate, care ne aduceau dulciuri și
jucării. Una dintre ele s-a apropiat de mine și pocnindu-și palmele, i-a spus pretenii care o
însoțea : -Tulai Doamne, uite ce mândruță e pruncuța asta...vrei să fii copilul meu să mergi
la mine acasă? Nu știam ce să răspund, sora s-a cuibărit in brațele mele, fratele mă privea
îngrijorat.
Nu sunt orfană mai am soră și un frate, dacă ne luați pe toți, noi vrem să fim împreună.
Iteșă fată!...Merită pentru ea , să-i iei pe toți.
va continua !
,
Poate intră fericirea!
Deschid ușa casei mele ,
Poate intră fericirea ;
O aștept cu gene grele
Ochilor le văd uimirea.
Ce frumoasă-i fericirea !
Ține-o făi loc lângă tine ,
Soră bună-i cu iubirea
Și o să-ți fie mereu bine.
O prietenie !
Vecino dragă, până la urmă, trebuie să fac o mărturisire.
În ultima vreme, ne-am întânlit mereu, m-ai atras ca un magnet.
Îmi place cum arăți, dar mai ales cum te comporți. Ești directă,
când vrei ceva, sinceră, amabilă și ai un râs molipsitor, abia aștept
să-l aud. Prietenia ta mă mulțumește, ba îmi dă o stare de fericire
Până aici totul e bine și a-și vrea să rămânem așa. Dar trebuie
să știu și părerea ta, Să transformăm prietenia aceasta frumoasă
într-o dragoste pasageră? Nu ar fi păcat?
Grădina cu flori !
Zorii zilei mă deșteaptă, ies afară,
Ziua e prezentă la schimb, noaptea pe undeva se răsfață
În grădinița mea mică, mare luptă pentru pentru viață,
Trec pe lângă plante, nu le las să moară.
Câtă bătălie, ce efort pe ele, cine scapă?
Pentru o rază de soare și un strop de apă.
Le-am stropit aseară, erau ofilite,
Un s.o.s murim...de soare opărite.
M-am împrietenit cu ele și abia mă așteaptă
Le salut în mână cu cana de apă
Știu că asta așteaptă, le hrănesc cu drag,
Apoi încep munca, înfloresc lângă mine în prag.
Le urmăresc dacă se simt bine, cât au mai crescut,
Dacă sunt buruieni, mă apuc de plivit.
Le mulțumesc, le spun că-s frumoase
Vântul le mângâie, par și mai ochioase.
Din prietenia asta, știu acum mai mult,
Le vorbesc și parcă mă ascult,
De au nevoie urgent să bea apă,
Le fac o scrtă baie la furtun și scapă
Florile au o viață, doar a lor, minunată,
Oferite, oamenilor cu inimă curată
Lună bogată!
Deși sunteți suratele aceluis an, tu Decembrie ești cea mai bagată
in evenimente.Începând din prima zi, ești în mare sărbătoare,
amintind tuturor cum ne-am câștigat libertatea.Apoi vine Sf Nicolaie
amintindu-ne că suntem creștini și putem fi mai buni. Apoi ne creezi
emoții întrebându-ne: ne aduci zăpadă? vei fi capricioasă? geroasă?
calmă? Nici o lună nu-i ca tine de agitată cu multe sărbători, cu cadouri,
cu Moș Crăciun, cu diferite festivități și târguri
Decembrie, orele zilelor tale au tot scăzut, mai ai puțin și pe 22,
îți furi orele înapoi.Trebuie să mai amintesc că le dai sătenilor de muncă
și bucurie totodată de Sf Ignat, se întind mese mari cu pomana porcului.
Tot tu Decembrie, închei un an cu socoteli ,cu statistici cu emoții Pe lângă
toate astea noi oamenii te iubim, vom auzi colinde, urări, felicitări în toate
colțurile țării, prilej de bucurii și speranțe, că anul care vinesă ne aducă
pace și măcar să avem ce pune pe masă.
Decembrie 2025 rămâi în urmă și în amintiri!
Urări de primăvară !+6
Dragi cititoare și cititori ,care găsiți timp
să-mi citiți găndurile poate,și dorințele de
mai bine pentru toată lumea,vă mulțumesc !
Natura a întrat în drepturle ei .Primăvara este
atât de frumoasă!...Doresc ca PRIMĂVARA să
între în sufletele voastre și acolo să rămână!
Bine ai venit zi de 1 mai !
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
O poveste cu un capsator
Trebuie să-ți povestesc despre asta... Simt nevoia să-ți povestesc despre asta... Este o întâmplare... dar mai bine te las pe tine să decizi dacă ți-a plăcut sau nu, căci numai tu poți fi criticul meu numărul unu...
Împreună cu câțiva colegi de facultate, ne-am hotărât într-o vară să facem o escapadă de câteva zile în capitală, la niște prieteni de-ale unor cunoștințe, de-ale unor colegi, știi cum e, oameni buni din categoria celor care puteau să ne suporte cu cazarea câteva zile, așa, cu ceva "atenție" cuvenită din partea noastră, mascată sub forma delicată a unor sticle pline cu... vin fără etichetă!
Ne-am urcat veseli nevoie mare, într-un tren personal, fiindcă aveam reducere de studenți, și după vreo opt ore!, ne-am trezit în capitală, încercând să dibuim ce mijloc de transport în comun ne-ar trebui să luăm până la cazare. După multe și îndelungi deliberări, ne-am hotărât totuși să ne înghesuim cu toții câți eram într-un taxi, fiindcă cazarea era departe și ar fi trebuit să țopăim când cu metroul când cu tramvaiul...
Ajunși la destinație, ne-am lăsat rucsacele și țup! ne-am băgat la o terasă, unde am comandat pizza și bere, căci ne era foame de pe drum dar mai ales sete, fiindcă afară era o căldură mare pe care n-o puteam ostoi altfel. După ce ne-am pus burțile la cale, și după ce am mers cu câteva tramvaie (plătite mai mult sau mai puțin), am ajuns în "buricul târgului", pe cel mai larg bulevard, "Champ-Elizee-ul" capitalei cu magazine de fițe de-o parte și alta, la care ne uitam cu jiind, căci oricum nu ne puteam apropia de prețuri, noi fiind studenți cu buzunarele de la pantaloni întoarse pe dos...
La un moment dat, cum stăteam cu toții pe câte-o bordură - căci nu erau bănci prin apropriere - și savuram câte o țigară, unul dintre noi se ridică brusc în picioare gata să mergem spre Grădina Botanică, dar dintr-o dată auzim cum îi crapă turul pantalonilor la spate, de i se vedeau budigăii albi pe dedesubt, acu' ce să facem? - că nu putea omu' să meargă rupt în... spate pe ditamai bulevardul!!!
În apropiere, era o librărie, iar mie-mi vine ideea salvatoare să cumpăr un capsator cu care să-i dreg vremelnic pantalonii. Zis și făcut: plătesc o avere pe capsator, îl iau pe împricinat și împreună intrăm într-un bar, căutând toaleta bărbaților. Ajunși înăuntru, omu' își dă pantalonii jos rămânând în cămeșă și chiloți, iar eu m-am apucat să-i capsez pantalonii întorși pe dos, pe cusătură ca să nu se cunoască... La un moment dat, ușa se deschide, și un individ între două vârste dă să intre, ne vede, îi pică literalmente fața, văzându-mi amicul fără pantaloni, iar pe mine cu pantalonii lui în mână, își cere subit scuze și pleacă precipitat trântind ușa!
Nu știu ce și-a imaginat individul când ne-a văzut așa, dar noi am ieșit pe brânci din bar, râzând cu gura până la urechi, ținându-ne cu mâinile de burtă și povestindu-le și celorlalți din gașcă, printre lacrimi și hohote de râs, pățania noastră!
După ce ne-am potolit, am vizitat pe rând, zona veche a Bucureștilor, Muzeul Național de Istorie, Atheneul, Intercontinentalul, Piața Romană... Spre seară, din preumblările noastre, nu știu cum ne-am nimerit, dar ne-am aflat pe străduțele înguste și întunecoase de pe lângă piața Matache - cea rău famată - și chiar am prins oareșce viteză, mai ales când am văzut niște umbre dubioase care-și sticleau șișurile în lumina plină a lunii... Norocul nostru cu un troleibuz târziu care a oprit cu generozitate lângă noi, culegându-ne sufletele îngălbenite de frică:
-Urcați degrabă băieți, că nu-i de voi pe-aicea, la ora asta!, ne spune șoferul cu țigara stinsă în colțul gurii și șapca soioasă dată pe ceafă... Că altfel vă albesc oasele în apele Dâmboviței!!!
Tremurând din toate încheieturile, am mulțumit cu gurile uscate iască de frică, lăsând șoferului un bacșiș gras din tot mărunțișul nostru, și cum stăteam noi așa amărâți, uitându-ne unii la alții, auzim la radio, la știrile de noapte, că s-au găsit rămășițe umane plutind într-o valiză pe apele Dâmboviței, de ni se ridicase de frică părul pe ceafă ca la urși!!!
Deodată lui Lalu îi crăpă din nou turul pantalonilor, iar noi izbucnim isteric în râs, văzându-l cum se chinuia să-și acopere goliciunea, iar șoferul ne privea prin oglinda retrovizoare cu suspiciune, gândindu-se probabil că ne pierduserăm mințile de frică.
Mai am și acum capsatorul cu pricina..., m-a însoțit peste tot, oriunde m-a purtat cariera, ca un vasal credincios, iar în momentele mele grele, de cumpănă, era suficient să mă uit la el și să zâmbesc amintindu-mi de cum i-am capsat lui Lalu pantalonii într-o toaletă și mai apoi, cum îi zburau capsele în lumina slabă a troleibuzului atunci când i-au crăpat pantalonii a doua oară!
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
PE DRUMUL SIHASTRULUI
Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă un falnic cireș cu crengile și ramurile încă fără frunze, apoi rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
- Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic copacul, dar încă nu știe, nu a învățat cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau în răspuns către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă:
- NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa repetent…Am înțeles că natura te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si pământul din care au răsărit. Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu... ?
TU, ce-ai fost zămislit OM ,
Creație supremă a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un lacom
Dezbrăcându-te de haina umanității
Întruchipat în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi, biciuiești și-arunci în noroi
Pe toți urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
- Cainule! Tu ești acela care ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină falnică de cireș un scrin în care ți-ascunzi tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată frumusețea cireșului, frumusețea naturii :
- Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .
Plimbare cu motocicleta în italiană
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Giro in moto
Da qualche tempo, ormai, dal giorno in cui Cecilia ha preso la patente di categoria A, la sua vita ha preso una svolta interessante. Ce l'ha fatta anche per le categorie B e C, ma per la A è davvero un'esperienza nuova per lei. L'esame è stato stressante, soprattutto quello di percorso, ma la fatica è stata ripagata con la libertà di scoreggiare dove voleva, a qualsiasi ora, a qualsiasi ora del giorno e della notte. L'unico ostacolo alla sua libertà è il fatto che la moto non ha intoppi. Perché Cecilia avrebbe bisogno di un attaccamento? Bella domanda...beh, non lo so, magari per portarle la spesa al mercato, per portare a spasso il figlio nei campi a guardare i campi, per godersi l'immagine dei prati punteggiati di denti di leone e tanti altri paesaggi bucolici , per prendere il suo materasso da Jysk e metterlo (parte di esso in allegato). Non fraintendetela, Cecilia è una persona pratica, vede l'attacco come un prolungamento della moto, come se guidasse lei la macchina e ci fosse il sedile posteriore, che in questo momento sembra un'auto con solo due posti a sedere. Cecilia, vedendo le cose in prospettiva, si reca in moto al servizio auto più vicino. Parla con gli esperti lì, le mostrano le opzioni, il prezzo per ogni modello di attacco. Cecilia si siede e guarda l'elenco dei modelli di attaccamento. Soppesando tutti i prezzi, sceglie l'accessorio che le sembrava il più economico. L'uomo le chiede se è sicura che sia quello che vuole, che diversi clienti si sono lamentati dopo averlo acquistato, che doveva essere completamente staccato dalla moto, che non potevano contare su di esso per trasportare persone, oggetti, che era semplicemente facendo molto rumore (tanto rumore per nulla), che si sono pentiti di averlo acquistato, che sono dovuti andare più volte al servizio, come al solito, e così via. Cecilia, fermamente convinta che questo fosse quello che desiderava, disse che aveva deciso e niente e nessuno avrebbe potuto cambiare la sua preferenza. Il proprietario dell'autoservizio fu d'accordo con lei e ordinò un modello simile all'allegato, ma di qualità superiore. Doveva aspettare finché non fosse suo, perché veniva dall'Olanda. Cecilia non aveva fretta, era super entusiasta che la sua moto avrebbe comunque avuto un attaccamento. Per fortuna era molto energica, non aveva bisogno di altre vitamine, non dormiva nemmeno la notte, troppa estasi che magari il titolare dell'autoservizio la chiamasse per venire a prendere il suo addetto.
Un mese dopo, riceve una notifica via e-mail dal servizio auto che la parte è pronta e può essere fornita con la moto per fissarla alle fiancate. Cecilia è arrivata con qualche occhiaia, da troppo tempo sperava di essere pronta nel più breve tempo possibile. Doveva entrare nel campo di grano tre volte. Ma va bene, non ha subito nulla, è arrivato sano e salvo al servizio auto. Gli uomini lì gliel'hanno adattato, gli stava bene, non traballava, non c'era nulla da sospettare. Almeno, Cecilia lo pensava a prima vista. Ma non ha nemmeno guidato una motocicletta con un attaccamento per vedere come si sente l'esperienza stessa. Ha avviato la moto per tornare a casa. Tornando a casa, sentiva che l'accessorio era un po' difficile da trasportare, che per questo motivo la moto diventava più difficile da maneggiare, soprattutto quando doveva girare a sinistra, a destra, dove voleva. Tuttavia non si lascia scoraggiare e va sempre con l'addetto, finché un incidente piuttosto tragico non le fa cambiare idea.
In una calda sera d'agosto era andato a fare la spesa all'ipermercato della zona. Dopo aver preso tutto l'occorrente per fare le lasagne, ha messo in allegato il sacchetto con i prodotti acquistati. È uscita dal parcheggio del negozio, mentre percorreva una strada accidentata, perché lei abita in periferia e così sono le strade, ad un certo punto ha sentito qualcosa di strano, come se la prolunga che portava con sé si fosse staccata. Non aveva affatto torto. L'addetto arrivò nel campo di grano, tutti i suoi prodotti erano nella pianura. Come può ancora preparare le lasagne del dottor Oetker in queste condizioni? Cecilia rimase interdetta, pensò che al posto della borsa poteva anche esserci una persona. Non le piacevano le conseguenze del suo desiderio sconsiderato, così fece pubblicità sulla stampa locale, vendette l'addetto a un prezzo esorbitante e con i soldi comprò una lasagna già pronta.
O POVESTE PENTRU TINE -continuare-
O altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor
at....Merg să-l
caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc Dealul Oarbei ,cobor o
vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..
ce mă fac ? Am început să urlu de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa
până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit stăpânul foarte mirat .
-Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un
câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?
Acum mă bucur că am și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.
Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.
Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt
de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .
- Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!
Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!
De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,
poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.
Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la
amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu
înțelegeam tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n
ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să
creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de
frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.
Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem
destule probleme...Atos și Țiganu adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile din
curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?
În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele
geți voi tot? MERITAȚI O RECOMPENSĂ?
DANIEL PART. 5
Eu ,fiind cel mai mic ,eram responsabil cu cumpărăturile .Deunăzi ,la magazinul din
sat era zarvă mare :discuții,presupuneri,pronosticuri .Oamenii cumpărau bilete la loterie.
Premiul cel mare era ispititor .Dacă cei mari sperau să câștige ,de ce n-aș spera și eu?
Nu eram și eu un copil sărman? Nu mergeam noi duminica și la alte sărbători la biserică?
Nu ne închinam seara și spuneam toate rugăciunele pe care le știam? De ce n-am putea
câștiga ?Toată săptămâna am făcut socoteli și mi se părea că timpul stă în loc Oamenii vorbrau
pe la colțuri că nu e bine să câștigi premiul cel mare,că banii mulți nu aduc fericire..-Ce să fac
acum cu ei când sunt bătrân? Dacă eram tânăr, eram tânăr era altceva spuneau ei .Oare cum
gândesc acești oameni?Sunt atâtea de făcut !...Doamne ,de ce nu-i câștig eu ? M-am gândit la
asta toatâ săptămâna și știu exact ce aș face.
Mai întăi ,aș reconstrui podul de la intrarea în sat ,care trece peste pârâul Horincea că se
clatină când trece o căruță peste el .Aș asfalta șoseaua principală până la noi acasă ,ca să nu mai
fim nevoiți să scoatem cu greu cizmulițele din noroil de pe drum când plouă.Biserica satului este așa
mică ,parcă plâng toți sfinții din ea .E veche și ar avea nevoie de reparații .Aș construi un spital micuț ,
sau un dispensar mai mare pentru copii și bătrânii din sat ,deoarece nu avem nici doctor nici farmacie.
O cantină pentru cei bătrâni și nepuntincioși și s-ar creeia locuri de muncă ,inclusiv și pentru mama.
Cel mai frumos ar fi să înființez o fundație care să poarte numele tatălui meu pe care nu l-am uitat !
Ce bine ar suna așa :-Fundația Ștefan -Tudorel- ce mândru aș fi .
Dacă aș câștiga premiul cel mare , i-aș cumpăra fratelui meu mai mare un tractor ,pentrcă cel vechi îl
necăjește mereu. Lui Mircea i-aș face cadou o seră mare spațioasă cum am văzut la televizor .Penrtu ca toți
oamenii să fie firiciți,aș deschide un atelier pentru mâini îndemnatice . Femeile și fetele din satul meu sunt
harnice și pricepute.: fac minuni cu andelele și cu războiul de țesut.Cât de mult s-ar schimba satul și de fericiți
ar fi oamenii antrenați în atâtea activități!
Și ,dacă mai rămân bani,aș cumpăra un elicopter.Duminica ,după ce oamenii ies de la biserică ,eu sau
altcineva i-am plimba pe cei cae vor să vadă de sus cât de frumoasă este așezarea noastră ,cu Prutul care
curge lin la vale ,cu sălciile plângătoae ,pădurea mare de ștejari,pârul subțirel care curge spre Prut ,lanurile
aurii de grâu ,cele verzi de porumb ,viile de pe cealuri și lacul din vale Ce priveliște minunată !
Și câte ,și câte și câte gânduri nu-mi trec prin minte...
.
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Комментарий 2
T.A.D.
Andrea De'arc