Satul meu !
Nu cu mulți ani în urmă,râul Prut, era navigabil.
Satul și-a ales bine locul de întemeiere, pe colina
unui deal, ferit de inundațiile neașteptate.
Oamenii își procurau apa de băut și cea
folosită în gospodării direct din Prut.Încă de mici,
noi copiii ne asumam obligația să aducem apa
cu cobilița, o bucată de lemn bine mașteșugită
având la capete niște scobituri în care se fixau
clanțele celor două găleți.Panta pe care coborâm
era tare înclinată, ușor de coborât, dar greu de urcat.
cu cele două găleți pline.Malul Prutului era loc de
joacă și de plajă având un nisip curat și mărunt.
Copii luând exemplu celor mari,aruncau și ei
undițile în apă, un sport plăcut și pierdere de timp,
unde se spuneau cele mai frumoase povești.
Va cuntinua.
Category: Prose
All author's poems: T.A.D. ![]()
Date of posting: 26 September 2025
Comments: 2
Timp de citire: ~2 min.
Views: 839
Other poems by the author
LUMEA TACE
Sunt trei forțe mari în lume
Gândirea ,speranța și cutezanța ,
Cele trei s-au întânlit
Și în cor au hotărât :
Pentru noi nu sunt hotare.
Putem cutreera pământul
Precum ploaia ,precum vântul
Fără pașaport sau viză .
Dacă avem așa putere,
Să le dăm și altora
Să se bucure de ea !
Tocmai ,cred că a venit vremea.
Apele-s învolburate
Mulți scrâșnesc din dinții ,
Lumea tace suferindă
De s-ar vedea în oglindă?...
BUN RĂMAS
Draga mea fiică și dragul meu fiu
Scumpă nepoată cu dragul tău
Și celor ce de mai știu,
Că a vieții văpaie se stinge
Lumea întreagă cu voi împreună
La ultimul ceas rămâne în urmă
Dar plecarea mea e împăcată
Poteca ce-o las de voi e umblată,
Și fața-mi cu lacrima voastră spălată.
Un semn tot voi trimite din alba cetate
Din cerul înalt când vântul va bate.
Și rugămintea mea de pe urmă:
Nu mă jeliți la ultimul ceas;
Eu doar vă spun: BUN RĂMAS
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
DOAMNE IARTĂ-L
Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,
E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,
Ce-l ce-a fost cu ani în urmă
Demn conducător de turmă.
O spun alții, spun și eu
Un Om a lui Dumnezeu
Astăzi Om ca dânsul nu-i
Lasă în suflete loc gol.
Doamne iartă-l ,ia-l la tine
C-a făcut mult bine în lume.
Să-ți fie somnul ușor
Domnule director Titus Savin.
Proză !
Ce vă spun acum pare o poveste, dar eu am fost martor la ea.
Personajul principal era chiar prietena mea. Ne-am cunoscut la facultate.
Ana era îndrăgostită lulea de cine? nu merita. Fiu de milionar, făcea risipă
de bani, ce o fi văzut Ana la el? Că avea un palat,nu casă, cu mașină așa
bengoasă? Că i se deschideau uș, când auzeau cum îl cheamă,și a cui
odraslă este?
Poate Ana era flămândă, a crezut că norocul a dat peste ea? În doi ani de
bogăție, aparent, ea nu avea nimic. Prin ce a trecut, lăsăm deoparte ,
ne va povesti chiar ea, însă Ana a fugit în lume, să nu mai fie găsită.
Și-a găsit liniștea într-o cabană în pădurea vecină cu mica fermă a lui Alex
fiu de țăran.Prin muncă a devenit omul cel mai iubit, era respectos, manierat,
și în ferma lui se muncea cu suflet
Ana îmi povestește acum : parcă am fost legată la ochi, acum simt că iubesc
și ce înseamnă iubirea, ea aduce fericirea, mă simt bine aici, cred că aici e
locul meu.Viața de oraș nu-mi place. Când merg pe drum toți oamenii mă
salută, schimbăm o vorbă , că așa este la sat.
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Diamante
Stăteam într-o zi, așa, pierdut, cu gândurile hălăduindu-mi prin minte ca o herghelie de căluți în miniatură - știi cum e când te năpădesc prea multele gânduri și vrei să te oprești din acel iureș - iar eu nu reușeam să mă adun, să prind vreun "căluț" de căpăstru, când deodată unul mai îndrăzneț cu nările fremătând, se opri în fața mea privindu-mă cu îndrăzneală și parcă zicându-mi:
-Eu sunt aici. Cum ai de gând să mă scrii?, iar eu tăceam cercetând gândul pe toate părțile, căutând "fisura" care să-mi permită să trec de suprafață...
Da, iată. Odată găsit, acel sâmbure de lumină care lucește slab - ca un diamant în bătaia lunii - așteaptă răbdător ținut în palmă, să-și dezvăluie secretele și să-și recapete adevărata strălucire... Dar mi-am dat seama că fără taietura precisă și măiestria bijutierului de a-și imagina strălucirea, diamantul rămâne tot o piatră fără valoare.
Așa că, înarmat cu răbdarea și "echipamentul" potrivit unui bijutier, am cercetat toate fațetele acestei "pietre". I-am căutat forma, îndepărtând ceea ce prisosește, imaginând cele mai bune tăieturi astfel încât lumina să fie prinsă și să rămână captivă în închisoarea cea rece, iar zbaterea ei să stârnească... emoții.
Poate că, fără s-o recunoaștem, tânjim cu toții după această lumină. O căutăm ani de zile, iar când o găsim, nu mai știm dacă s-o păstrăm doar pentru noi sau s-o arătăm lumii, hipnotizați de felul în care ne rănește ochiul într-un mod atât de plăcut.
Lumină... Atât de multă lumină găsesc în cuvintele izvorâte din gândurile mele, cele pe care le-am scris ca să nu le uit, să nu se piardă aceste lumi care sălășuiesc în cioburi de diamante, în reflexii de curcubeu ce străpung umbrele luptând pentru o existență efemeră, care fără să fie prinse undeva, scrise undeva pe un petec de hârtie, se topesc...
Cu tinerețea-mi vulcanică zbătându-mi în piept, alături de alți aproape patruzeci și cinci de mii, mă aflam cu jumătatea mea de măr pe cel mai mare stadion din capitală în așteptarea concertului vieții noastre, îndelung dorit și mult așteptat... Stadionul este plin, în fierbere continuă ca un imens ceaun, iar mulțimea freamătă în valuri întocmai ca o briză răcoroasă pregătită ca la un semnal să se dezlănțuie... Anticiparea a atins cote amețitoare, zăgazurile au fost rupte și mulțimea a început să-și strige într-un glas încântarea. Lumini colorate, roșii, albe, albaste și verzi, învăluite în abur subțire ca o pânză de mătase, se rotesc amețitor:
-Good evening, Bucharest!, a strigat Dave către mulțimea aflată-n delir.
Sub picioarele noastre stadionul însăși tremură ca un imens motor care toarce sacadat în ritmul muzicii care se revarsă înspre mulțime în valuri pe care le simt și eu cum îmi reverberează în timpane și plămâni.
Cunosc versurile acestea aproape pe de rost, am ascultat acest play-list de-atâtea ori în lungul anilor, încât îmi permit vocii să se alăture corului uriaș care-l îngână pe Dave ca un ecou. Vocea lui sună ireal, ca o miere translucidă întinsă pe o rană deschisă... În jurul meu sunt oameni pe care nu-i cunosc dar care au intrat cu toții într-un fel de transă, suntem cu toții întrupați într-un uriaș suflet care respiră în aceeași clipă, se mișcă în același fel, crește și scade la fel ca o maree gata să măture țărmul scenei, iar trupa nu se mai satură de această ambrozie pe care o culeg din trăirile noastre...
Conectat la toată această nebunie din jurul meu, simt o energie, pe care n-am mai simțit-o niciodată și totul mi se pare ieșit din comun, o stare greu de explicat sau de redat în cuvinte. Ca să înțelegi pe deplin, trebuie să fii acolo. Toți, împreună, oamenii cântă, urlă, țipă, dansează, dau din picioare cu mâinile ridicate-n aer, descătușați de orice inhibiție, de orice rețineri, unii chiar plâng transfigurați de versurile care se împletesc cu muzica și vocea lui Dave: este magie...
Atmosfera însăși este una ireală, de parcă mă aflu într-un basm care a fost scris deja, iar eu mă simt străin de mine ca un personaj smuls dintre pagini și așezat într-o mare de umbre care aprind mii de diamante: întreg stadionul își schimbă culoarea feeric, întunericul fiind zdrențuit de mii de stele care clipesc dezordonat în ecoul muzicii...
Apoi, într-o ultimă sforțare de energie, o mare de mâini, întocmai ca un lan de spice, se unduie în același ritm sub răsuflarea ultimei brize: concertul se apropie de sfârșit, scena este inundată de lumină, membrii trupei se îmbrățișează și se înclină mulțimii, a fost un concert cu-adevărat reușit, cu o atmosferă fantastică creată de o mulțime conectată perfect la o energie unică...
Sunt răgușit, timpanele mă dor înfundat, iar în plămâni încă mai simt ecoul basului, cu sufletul restaurat în carcasa trupului meu, simțindu-mă ca întors acasă... În liniștea de "după", am înțeles că lumina acestui diamant va continua să răsune în mine...
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 4. Rescrierea timpului
4. Rescrierea timpului
Se așeză pe patul din micul salon, direct peste cuvertură. O pernă suficient de groasă îi cuprinse capul ca o menghină mătăsoasă. Luă de pe masă acea carte care i-a aprins imaginația la prima sa vizită în acest salon improvizat. O deschise la întâmplare, dar mintea lui se substitui textului. Este oare dragostea embrionul nevoilor sexuale? Sau poate sexualitatea este înscrisă în natura umană ca o necesitate care nu are nimic de a face cu iubirea. Iubirea în religie este unică și înălțătoare, pe când actul sexual nu este condiționat decât de voință. Și de putere. Emile este hărăzit cu puterea propriei sexualități în timp ce Sophie a fost născută și educată pentru a-și oferi necondiționat sexualitatea celui puternic. Dar femeia ca și bărbatul sunt egali în ceea ce privește iubirea de sine, cea mai intimă nebunie de care omul poate suferi. Omul a ajuns o balanță nestatornică între dorință și iubire. În sexualitatea lui se regăsesc în egală măsură trăirile trupești și cele sufletești, adică natura, educația și religia. Dacă în echilibrul sexual al omului intervine o anomalie, cine va suferi mai mult? Natura sa sau sufletul său? Nu am ajuns oare să ne clădim perceptele morale pe ipoteze aparent corecte dar asamblate greșit? Dacă orice postulat este adevărat prin el însuși, un lanț de postulate are oare valoare de adevăr? Infirmarea unui element duce la infirmarea setului de elemente?
Oboseala întrerupse șirul întortocheat al gândurilor și somnul puse stăpânire deplină pe trupul său. Se trezi în plină forfotă. Privi în jur. Cu excepția caietului care dispăruse, toate erau la locul lor. Ieși în curte și percepu o oarecare agitație în fața camerei de gardă. Deja știa că acolo se întâmpla ceva ce îl privește direct. Ceva la care se așteptase încă din timpul nopții. Intră în rezervă. Tanti Crina era cu ochii larg deschiși, trupul imobil. Părea speriată. Ochii ei alergau cu înfrigurare de la un medic la altul. Ce putea să o facă atât de încordată, decât sentințele scurte aruncate cu dărnicie de vorbele acestora. Un medic îi testa reflexele. Concluziile erau clare, dureroase. Paralizie dreaptă a corpului.
— La ce bun!
— O să-și plângă zilele!
— Mai bine o lăsa să se ducă!
Gabriel se apropie de pat. La vederea lui, tanti Crina se strânse în propriul trup încercând parcă să se ferească de privirea sa iscoditoare.
— Doctore, trebuia să știi că resuscitarea nu se poate face oricum. Creierul ei era iremediabil afectat. Ai salvat o legumă.
— Chiar înainte de stopul cardiac, mai enunța judecăți, replică Gabriel. Resuscitarea a început în marja de timp admisă.
Din spate, un medic bine camuflat de colegi, adăugă ironic:
— Și ce judecată de mare valoare, mă rog, a enunțat nebuna?
— Greu de crezut că ați putea înțelege.
Un murmur dezaprobator sancționă pe loc răspunsul lui Gabriel.
— Vreau să fie mutată în salonul-debara.
— Nu cred că stagiarii au drept de decizie. Tanti Crina este și va rămâne în salonul meu.
— Scuze, dar este posibil ca celelalte bolnave să profite de infirmitatea ei. Nu va fi în siguranță.
Când medicul de salon se pregăti să-l contreze din nou pe Gabriel, o voce tranșă subiectul.
— Tanti Crina va fi mutată alături de Iulia!
Gabriel se întoarse mirat spre medicul șef.
— Doamna doctor, de Iulia?
— Da. Așa se numește pacienta din ceea ce numiți voi salonul-debara.
Gabriel rămase alături de tanti Crina până când somnul puse stăpânire pe trupul bolnavei. În tot acest timp, la fiecare sunet ce se strecura de afară, trupul său sălta de speranță. Va veni oare Iulia, pacienta din salon? Când liniștea era deplină, cu ochii ațintiți asupra trupului inert al Crinei, încerca să rememoreze tot ce a citit despre hipotermie.
Într-un târziu, părăsi salonul-debara și se îndreptă spre micul lui studio încă stăpânit de gânduri și îndoieli. Intrarea în cameră se făcea de pe un coridor slab luminat. Nu se gândise să încuie ușa camerei. De fapt nici nu se uitase să vadă dacă exista o cheie în broască. Butonul se ridică cu zgomot, dar lumina se lăsă așteptată. Gabriel repetă operația, dar tot fără succes. Intrase complet în cameră și simțurile lui îi spuneau că nu este singur, iar următoarele clipe confirmară.
— Morții nu plâng, lăcrimează.
— Iulia?
— Vino!
— Ce este cu lumina?
— Am desfăcut becul. Mâine îl vei pune la loc.
— De ce, Iulia? Ce ai de ascuns?
— Dar tu, Gabriel?
Gabriel se întinse în pat alături de Iulia. Îi intuia trupul dar între ei nu se produse nicio atingere. Se întreba dacă ea chiar este acolo. Era suficient doar să întindă mâna. Se și pregăti să o facă, dar ceva îl făcu să se oprească. Rămase întins pe pat, cuprins de o mare îndoială. Este Iulia acolo, sau vorbește cu propria minte care oscila între ființa sa și ființa Iuliei. Dar lumina? Becul nu se mai aprindea. Poate s-a ars.
— Știi că tanti Crina a rămas paralizată?
— Da. Știu.
— Poate am greșit. Am învățat să ocrotesc viața, dar poți învăța să lași un om să moară?
— Gabriel, ai putea iubi un nebun?
— Dacă este femeie, poate. Dar crezi că este nevoie să iubim? De ce, Iulia? De ce m-ai acceptat?
— Ai văzut vreodată o jucărie care să nu asculte de mâinile unui copil?
Zorii se revărsară peste curtea spitalului. Gabriel se trezi scăldat de transpirație, tremurând. Alături de el nu era nimeni. Se repezi spre întrerupător cu ochii ațintiți asupra becului. Lumina se aprinse făcându-l să-și ferească ochii. Închise întrerupătorul și-l privi din nou.
Pe bec era o urmă proaspătă de sânge. La raportul de gardă era din nou agitație. Asistenta râvnită de toți medicii, Iulia, părăsise spitalul. Unii spuneau că a plecat pur și simplu, alții susțineau că și-ar fi anunțat totuși demisia, sau, optimiștii, că și-ar fi luat doar concediu.
— Tu când pleci, doctore? îl luă de sus un medic pe Gabriel.
Gabriel nu răspunse. Simțea că întâlnirea lui cu Iulia nu ar fi trebuit să aibă loc. Sau nu încă. Între oameni se nasc și mor legături în momente dintre cele mai bizare. Ființa lui era prea obsedată de găsirea trecutului pentru a putea rezona la prezent. Trecerea timpului, ireversibilă pentru ființe și lucruri deopotrivă, găsea în mintea lui bucle de întoarcere atât de reale încât ar fi putut să înlăture din trăirile sale experiențe trecute, nefolositoare. Doar că avea nevoie de un reper solid în jurul căruia să-și ancoreze existența.
— Acum știu!
— Ce știi doctore? Deja știi când pleci?
De fapt vorbele sale nu se cereau răsfrânte în mințile lipsite de zvâcnirile de lumină care lui îi străfulgerau creierul activând striațiuni nedeslușite vreodată.
Se îndreptă cu pași hotărâți spre turnul roșu uitând să-și ia paltonul peste halatul alb ce îi lăsa pieptul descoperit. Pe la mijlocul drumului pielea începuse să se răzvrătească sub asaltul rafalelor de vânt neiertătoare. Dar nu mai exista cale de întoarcere căci flash-urile se cereau ancorate în zidurile purtătoare de vieți trecute. Ajuns lângă zid, se adăposti câteva clipe într-o nișă săpată de urgia naturii. Închise ochii și se lăsă pradă liniștii lăuntrice care se bucura să-i invadeze trupul. O întreagă clipă rămase suspendată în golul de trăire pe care mintea și-l asumase, fulgii de zăpadă atârnau încremeniți între ramurile copacilor și pământ, iar vuietul vântului era complet pierdut ascultării. Întreg peisajul aștepta pe luciul oglinzii ce îi invadase retina un semn al reîntoarcerii în timpul pe care mintea lui dorea să-l remodeleze. Peste luciul oglinzii se derulau frânturi de scene ordonat etichetate pe linia temporară. Una câte una se topiră, lăsând găuri negre în subconștient. Golit de întâmplări, corpul lui Gabriel parcă se împuțina lăsând halatul să atârne precum un drapel pierdut pe câmpul de luptă. În nișa eliberată de prezența trupului, vântul se năpusti cu și mai multă vigoare, vrând parcă să alunge spiritele ascunse în ridurile zidului. Încet, încet, urmele dispărură sub albul zăpezii, turnul roșu recăpătând rolul de martor nesemnificativ al vieții zbuciumate ce-și zdrobea cursul de pereții saloanelor, lăsând doar din când în când ca frânturi de nebunie să pătrundă pe aleile tăiate prin potopul de zăpadă.
În salonul-debara o tânără era aplecată peste un caiet pe care așternea rânduri nesfârșite de cuvinte. Când ajungea la capătul foii lua o gumă și, după un algoritm doar de ea cunoscut, ștergea din scris lăsând goluri care făceau textul o lectură de neînțeles. La un moment dat tresări și își încordă trupul într-o stare vizibilă de ascultare. Se apropie de fereastră. Prin perdeaua deasă de fulgi care se presărau peste curtea părăsită încerca să străpungă cu privirea spațiul până la turn. După câteva clipe părăsi fereastra și se topi dispărând într-un colț al debaralei. Din patul alăturat doi ochi îi urmăreau toate mișcările. Abia dispărută, tanti Crina se ridică din pat și se apropie la rândul ei de geam. Se îmbrăcă la repezeală și deschise ușa spre curte alergând spre turn. Pe alee o asistentă încercă să o oprească.
— Doctorul! Doctorul moare! țipă tanti Crina și se desprinse cu furie din brațele ei continuând să fugă.
Pe cărare apăru un doctor atras de zarva care se crease.
— Ce s-a întâmplat? o interogă el pe asistenta care încerca să scape din mormanul de zăpadă în care fusese împinsă.
— Tanti Crina! Doctorul!
Îi era dificil să hotărască căruia dintre evenimente să îi dea prioritate. Se mulțumi să arate cu mâna spre turnul roșu.
— Acolo! Tanti Crina! Moare!
Doctorul se întoarse înspre direcția indicată de asistentă.
— Un doctor moare!
Ocoliră turnul roșu și o găsiră pe tanti Crina rezemată de zid cu un halat alb în mână.
— Să nu mă trimiteți acasă! strigă ea foarte deslușit, apoi cu vocea stinsă și privirea pierdută în albul zilei reintră în pielea propriului personaj.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
Candelabrul se lăfăia sub tavanul arcuit, fumul lumânărilor ridicându-se printre pânzele de păianjen atârnate de lanțurile masive. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut ușor să rupă vraja acestei scene redescoperind cerul liber din care curgeau valuri de fulgi. Se mulțumi doar să ridice puțin capul pentru a schimba unghiul și a-și elibera câmpul vizual de sub conul de lumină. Simțurile se redeșteptară, prima reacție a corpului îi transmise atingerea călduroasă a unei haine grele. Ar fi trebuit să-i fie frig, dar de undeva un foc viu radia o căldură moleșitoare. Reuși să se ridice și în locul candelabrului se iviră pereții de piatră. Mai mult, constată că era întins pe un divan roșiatic, iar peste cămașă purta o haină veche de blană. Încăperea era simplu mobilată cu scaune masive de lemn în jurul unei mese lungi, pe alocuri crăpată. Se ridică de pe divan și se apropie de foc. Fumul se strecura printr-o gaură laterală condusă de un curent puternic de aer, flăcările lăsând în încăpere doar senzația plăcută de căldură. Pe un jilț aflat într-un ungher ascuns privirii era așezată o ființă care părea să-l fixeze cu privirea. Luă o lumânare și se apropie. Ființa ascunsă sub o mantie neagră părea să ignore lumina care se apropia și alunga conul de întuneric care o proteja vederii sale. Nicio mișcare nu trăda neliniște sau neîncredere. Gabriel se opri la doi pași în fața jilțului și depărtă lumânarea spre lateral lăsând lumina să asigure o vizibilitate uniformă privirii sale. Capul femeii, era sigur o femeie, era acoperit de gluga pelerinei, lumina desenând o umbră în dreptul întregii fețe. Nicio mișcare a pelerinei nu trăda vreo reacție a trupului. Gabriel se retrase spre divan continuând să țintuiască cu privirea arătarea ascunsă în fața sa. Trecură câteva momente bune de așteptare, fără ca cei doi să-și vorbească.
— Cine ești?
— Pot să-ți spun cine am fost, poate și cine voi fi, dar nu cine sunt.
— Eu sunt doctorul Gabriel.
— Nu între acești pereți.
— Dar turnul roșu este într-un spital și eu sunt doctor la acest spital. Repet, numele meu este Gabriel.
— Mergi pe lângă perete spre stânga ta. Vei găsi o ușă. Deschide-o!
Gabriel se îndreptă spre stânga sa pipăind zidul cu mâna. După câțiva pași simți tocul masiv al unei uși. Coborî mâna și găsi fără greutate balamaua. O mișcare scurtă și aerul proaspăt îi izbi fața. Involuntar, închise ochii așteptându-se ca viforul să-i arunce zăpada în față. Nu simți nimic. Se lipi cu spatele de ușă. La urechi îi ajunse clipocitul liniștit al apei. Deschise ochii. În orice direcție puteai zări oglinda unei ape care curgea liniștită pe lângă picioarele sale. În afara ușii nu aveai nicio bucată de pământ pentru a trece pragul înalt de piatră. Se întoarse speriat în încăpere. Luă în mână o altă lumânare. Pe jilțul din fața sa mantia stătea la fel de nemișcată. Se apropie din nou, hotărât să descopere identitatea misterioasei femei.
— Nu face asta! O să regreți!
— Vreau adevărul.
— Care adevăr? Adevărul pornește din om. Îl găsești doar în sinele tău. Cum pot ști eu adevărul tău?
— Adevărul ar trebui să fie simplu.
— Doar natura se destăinuie în adevăruri simple. Omul, niciodată.
— Spune-mi adevărul așa cum este în sinele tău.
— În sinele meu adevărul este o pradă de război între dorință și putință. Dar tu cauți adevărul tău.
— Prezentul și viitorul nu mă interesează. Vreau adevărul despre trecut. Trecutul original, așa cum l-a trăit prima preființă care mi-a purtat sufletul.
— Și crezi că vei găsi în memoria acestor pietre o conștiință atât de îndepărtată în matca timpului?
— Sper să o găsesc mai degrabă în întâmplări, iar aceste pietre îmi sunt izvor de timp.
— Întâmplări dintr-un ospiciu de nebuni.
— Nebunii lumii sunt iubiți de Dumnezeu căci păcătuiesc cu întreaga lor ființă și nu cerșesc iertare. Trăind iadul pe pământ ar trebui ca raiul să le fie răsplată.
Gabriel întinse mâna spre glugă și o ridică. Un praf alb se strecură dinspre fața încă aflată în obscuritate orbindu-l. Îl cuprinse o stare de somnolență căreia nu i se putea împotrivi în timp ce un punct luminos îl atrăgea ca un magnet. Mai simți cum trupul i se afundă în zăpada moale. Când deschise ochii, deasupra sa rânjea tanti Crina care, ţopăind, începu să strige:
- S-a trezit doctorul!
Alături, doctorița Zamfirescu răsuflă ușurată și i se adresă pe un ton nu prea prietenos.
— Ești o pacoste, doctore. Cu prima ocazie o să-ți fac vânt de aici.
În spatele doctoriței Zamfirescu, Iulia pregătea o seringă fără ca măcar să-l privească, iar tanti Crina nu părea a fi deloc paralizată. Închise ochii și așteptă înțepătura. Acum putea crede. A rescris timpul, iar pașii lui vor putea urma calea din oglindă. Închise din nou ochii și adormi. Secvențe stranii nu conteneau să-i asalteze visurile. Tot ce trăise cu puțin timp în urmă, întâlnirea cu acea necunoscută se va transforma din realitate în vis.
Drepturile tuturor Creștinilor (676)
Articolul 676 — Recunoașterea greșelii
(1) Creștinul este chemat să își recunoască greșelile.
(2) Nimeni nu trebuie să își ascundă răul în spatele unei aparențe religioase.
(3) Recunoașterea greșelii trebuie să fie urmată de dorința de îndreptare.
Articolul 677 — Pocăința
(1) Pocăința presupune întoarcerea de la rău către Dumnezeu și bine.
(2) Pocăința nu trebuie redusă la cuvinte.
(3) Schimbarea comportamentului reprezintă o parte importantă a pocăinței.
Articolul 678 — Iertarea lui Dumnezeu
(1) Creștinul mărturisește că Dumnezeu este milostiv și iartă pe cel care se pocăiește sincer.
(2) Iertarea nu trebuie folosită ca pretext pentru repetarea intenționată a răului.
(3) Omul este chemat să își schimbe viața.
Articolul 679 — Iertarea aproapelui
(1) Creștinul este chemat să ierte greșelile aproapelui.
(2) Iertarea nu obligă victima să accepte continuarea abuzului.
(3) Împăcarea trebuie urmărită atunci când este posibilă și sigură.
Articolul 680 — Împăcarea
(1) Creștinii sunt încurajați să caute împăcarea.
(2) Împăcarea trebuie să se bazeze pe adevăr și responsabilitate.
(3) Nimeni nu trebuie obligat să se împace cu o persoană care continuă să îl agreseze.
Articolul 681 — Smerenia
(1) Smerenia este o virtute creștină.
(2) Nimeni nu trebuie să se considere superior celorlalți din cauza religiei, averii sau poziției sale.
(3) Smerenia nu înseamnă acceptarea nedreptății.
Articolul 682 — Răbdarea
(1) Creștinul este chemat la răbdare.
(2) Mânia nu trebuie să conducă la violență.
(3) În conflicte, răbdarea poate preveni fapte grave.
Articolul 683 — Cumpătarea
(1) Creștinul este chemat să își controleze dorințele și comportamentul.
(2) Excesul și dependențele trebuie combătute.
(3) Cumpătarea trebuie să contribuie la o viață responsabilă.
Articolul 684 — Curajul moral
(1) Creștinul trebuie să aibă curajul de a apăra adevărul.
(2) Curajul nu înseamnă agresivitate.
(3) A apăra o persoană vulnerabilă prin mijloace responsabile reprezintă o formă de curaj.
Articolul 685 — Credința
(1) Credința în Dumnezeu reprezintă fundamentul spiritual al vieții creștine.
(2) Credința trebuie însoțită de responsabilitate și fapte bune.
Articolul 686 — Nădejdea
(1) Creștinul este chemat să păstreze nădejdea în Dumnezeu.
(2) Nădejdea trebuie să îl ajute să depășească încercările fără să își piardă iubirea față de ceilalți.
Articolul 687 — Dragostea
(1) Dragostea față de Dumnezeu și aproapele reprezintă una dintre cele mai importante porunci creștine.
(2) Dragostea nu justifică abuzul.
(3) Dragostea adevărată urmărește binele persoanei.
Articolul 688 — Bunătatea
(1) Creștinul este chemat să facă bine.
(2) Bunătatea trebuie manifestată prin fapte concrete.
(3) Bunătatea trebuie oferită fără discriminare nedreaptă.
Articolul 689 — Blândețea
(1) Blândețea trebuie să caracterizeze comportamentul creștin.
(2) Blândețea nu înseamnă slăbiciune.
(3) Ea presupune controlul violenței și al mâniei.
Articolul 690 — Curăția inimii
(1) Creștinul este chemat să își păstreze gândurile și intențiile orientate spre bine.
(2) Ura, răzbunarea și dorința de a face rău trebuie combătute.
Articolul 691 — Respectul în familie
(1) Familia trebuie să fie un loc al iubirii și siguranței.
(2) Violența domestică este incompatibilă cu acest principiu.
(3) Soții și copiii trebuie tratați cu demnitate.
Articolul 692 — Fidelitatea
(1) Soții sunt chemați la fidelitate și respect reciproc.
(2) Gelozia nu justifică controlul violent sau abuzul.
(3) Problemele din familie trebuie abordate prin dialog și, atunci când este necesar, prin sprijin specializat.
Articolul 693 — Gelozia
(1) Gelozia nu trebuie transformată în posesivitate.
(2) Nimeni nu are dreptul să își controleze sau agreseze partenerul din gelozie.
(3) Încrederea și respectul trebuie cultivate în familie.
Articolul 694 — Copiii
(1) Copiii trebuie protejați și educați cu iubire și responsabilitate.
(2) Bătaia și abuzul nu reprezintă metode legitime de educație.
(3) Copilul trebuie să beneficieze de protecție împotriva violenței și exploatării.
Articolul 695 — Părinții
(1) Părinții au responsabilitatea de a-și îngriji copiii.
(2) Autoritatea părintească trebuie exercitată responsabil.
(3) Părintele nu trebuie să folosească religia pentru a justifica abuzul.
Articolul 696 — Biserica
(1) Comunitățile bisericești trebuie să fie locuri de rugăciune, credință, educație și sprijin.
(2) Abuzul de autoritate religioasă este condamnat.
(3) Nicio funcție bisericească nu trebuie folosită pentru exploatarea credincioșilor.
Articolul 697 — Conducătorii religioși
(1) Preoții, pastorii, episcopii și ceilalți conducători religioși trebuie să își exercite responsabil funcția.
(2) Autoritatea spirituală nu trebuie folosită pentru manipulare, amenințare sau îmbogățire frauduloasă.
(3) Conducătorii religioși trebuie să respecte legea și demnitatea credincioșilor.
Articolul 698 — Protejarea comunității
(1) Comunitatea creștină trebuie să protejeze persoanele vulnerabile.
(2) Orice acuzație serioasă de abuz trebuie tratată responsabil și, atunci când este cazul, transmisă autorităților competente.
(3) Credința și iertarea nu trebuie folosite pentru ascunderea faptelor grave.
Articolul 699 — Chemarea creștinului
(1) Creștinul este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu și să își iubească aproapele.
(2) El este chemat să respingă violența, ura, înșelăciunea, furtul, exploatarea și nedreptatea.
(3) El este chemat să promoveze pacea, adevărul, mila, dreptatea, iertarea și responsabilitatea.
(4) Ortodocșii, catolicii și protestanții pot păstra tradițiile proprii, respectând în același timp demnitatea celorlalți creștini.
Articolul 700 — ÎNCHEIEREA CONSTITUȚIEI
(1) „Drepturile tuturor Creștinilor” reprezintă un proiect de principii destinat tuturor creștinilor, indiferent dacă aparțin tradiției ortodoxe, catolice sau protestante.
(2) Prezenta Constituție afirmă dreptul creștinului la credință, rugăciune, libertate religioasă, demnitate, familie, educație, exprimare, asociere, muncă, proprietate și participare la viața societății, în condițiile legii.
(3) Prezenta Constituție condamnă violența, bătaia, violența domestică, omorul, tortura, ura, răzbunarea, înșelăciunea, furtul, corupția, exploatarea, traficul de persoane și orice formă de abuz.
(4) Prezenta Constituție afirmă importanța Celor Zece Porunci, a învățăturilor lui Iisus Hristos și a principiilor iubirii aproapelui, adevărului, dreptății, milei, iertării și păcii.
(5) Nicio prevedere a acestei Constituții nu trebuie interpretată ca autorizând violența, persecuția religioasă sau încălcarea drepturilor fundamentale ale unei persoane.
(6) Creștinul este chemat să fie un om al credinței, al adevărului, al păcii și al iubirii.
DECLARAȚIE FINALĂ
Această Constituție a fost elaborată la data de 15 august 2026.
Titlu: DREPTURILE TUTUROR CREȘTINILOR
Număr total: 700 de articole.[Cristian Diaconița]
Destinată, ca proiect, tuturor creștinilor: ortodocși, catolici și protestanți.
Principiul central:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău... și pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
— Matei 22:37–39.
Scrisoare deschisă !
Dragă MIHAI ,ai crescut în ochii mei jucându-te cu copii din cartier
Te-ai străduit mult până când ai ajuns ,unde ești acum .De ce v-ați
despărțit ,nu știu,dar au fost motive .Deși a trecut multă vreme
nici unul din voi nu s-a recăsătorit .Asta îmi spune ceva .Am aflat
că nu te simți prea bine și mă încumet ,sâ-ți dau un sfat:
Încearcă să stai de vorbă cu Iulia ,mama celor doi copii ai voștri
și poți lega firul de unde s-a rupt .Vin anii grei ai bătrâneții și tu ești
singur ,singurel .Fiica ta Ioana s-a stabilit dincolo de ocean ,iar Petru
umblă prin Europa .Cine va fi lângă tine?Cine va locui în vila pentru care
ai muncit o viață?Poate soluția ar fi ,un azil de bărtâni ?Poate fi vorba
de orgolii ,de plătit polițe? Judecă totul la rece
Nu-i mai bine să ai alături un prieten cu care ai împărțit și bune și
rele? Fericirea și liniștea pot fi ale tale ,dar ele cer srădanie și dorință .
La anii târzii face mult să ai pe cineva aproape ,cu cine să bei o cafea
să împărtășești idei și sentimente ,să faci o plimbare.Mai ales să ai cui
spune -bună dimineața ,sau noapte bună -Te rog să te gândești
dragă Mihai .
Un vechi prieten
Muza nimanui
Mi-am lasat amprenta.
Prin cuvinte,culori,colaje
Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,
Nciuna insa eu.
M-am murdarit de sentimente,
Lacrimi putrezite,
Epitete compuse
Si melodii robuste.
Am vazut o fata..
Frumos conturata,
Parul neted de satin
Ochii blanzi colorati subtil.
Am vazut-o si am zis:
“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”
Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,
Voi compune eu,melodii in versuri
Sau explozii colorate pe matesuri.
N-oi fi eu o muza a cuiva,
Dar am fost lumina mea,,
Cand mi-a fost viata necunoscut.
Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.
Voi continua sa fiu,
Muza nimanui,Caci doar asa..
Poate..
Voi crea si eu la randul meu…
Minuni.
Nu ți-am mai scris demult, Trestiana...
Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat...Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec.
Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut.
O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o scot, astfel încât brațele să-mi redevină aripi.
De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari.
Stiu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă.
N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearceaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearceaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină...orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel de sală de cinema, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri.
Am crezut că tipul de pe cearceaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut.
De-abia când pe ecranul din fața mea, a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
- Taci ! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar!
O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, cateva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Comments 2
T.A.D.
Andrea De'arc