Steluța mea

Durerea

Nu știu dacă era dimineață, amiază sau seară. Cerul avea o nuanță rece, specifică iernii, dar aerul mirosea clar a flori de vară. Copacii din jur erau verzi și plini de viață, iar printre crengile lor cădeau continuu frunze ruginii, fără ca vântul să bată. Totul părea imposibil și totuși firesc.

Mergeam pe aceeași cărare pe care o văzusem cândva. Casele erau acolo, dar aliniamentul lor părea alterat: unele arătau ca noi, iar altele se prăbușeau încet, ca și cum timpul nu se hotărâse încă în ce direcție să curgă.

Am ajuns în parc. Scrânciobul vechi din lemn și fier se mișca ușor înainte și înapoi, deși nu era nimeni pe el și niciun curent de aer nu mișca frunzișul.

— Ana? am spus încet.

Nu a răspuns nimeni.

Am făcut câțiva pași spre aleile interioare și am observat pe o bancă de lemn un buchet de flori. Era alcătuit dintr-un amestec neobișnuit: flori variate de vară, frunze colorate de toamnă și crenguțe acoperite de un strat subțire de zăpadă. Anotimpurile stăteau adunate la un loc, ca și cum timpul uitase să mai existe. Lângă buchet se afla un con de cedru.

L-am ridicat și, pentru o clipă, în tăcerea parcului am auzit un râs cunoscut.

M-am întors repede. La câțiva metri distanță, printre trunchiurile copacilor, o siluetă într-o rochie albă mergea încet. Chipul îi rămânea imposibil de văzut, exact ca în toate celelalte vise.

— Ana!

A ridicat o mână ușor, ca și cum m-ar fi auzit, fără să se oprească.

Am început să alerg după ea. Cu cât mă mișcam mai repede, cu atât silueta ei părea să se îndepărteze. În jurul meu, peisajul se schimba într-un ritm amețitor: cedrii au devenit stejari masivi, apoi brazi înalți, încărcați de zăpadă. În doar câteva secunde se scurgeau luni întregi.

Am ajuns în sfârșit în locul unde o văzusem ultima dată. Nu mai era nimeni acolo. Pe pământul înghețat se deslușeau doar urme mari de lup imprimate în zăpadă.

Le-am urmat fără să mai stau pe gânduri. După câteva minute de mers prin pădurea schimbată, am ajuns într-o poiană întinsă, luminată puternic de lună. În mijlocul ei stătea nemișcat același lup alb, cu ochii ca două cristale albastre. Nu părea amenințător și nici trist. S-a apropiat încet și s-a așezat direct în fața mea.

Pentru prima dată am simțit că liniștea poate să doară. Am privit în ochii lui strălucitori și l-am întrebat:

— Unde este?

Lupul nu a scos niciun sunet. Și-a plecat capul, a atins cu botul palma mea deschisă și și-a sprijinit fruntea de capul meu.

În clipa acelei atingeri, am văzut dintr-odată toate locurile prin care trecusem: casa cu dublă arhitectură, aleea cu ruine și zidul crăpat de mașină, pădurea care schimba anotimpurile și parcul cu scrânciobul vechi. În fiecare dintre ele, Ana fusese prezentă. Nu dispăruse; doar mă aștepta. Poate într-un alt loc, într-un alt timp sau într-un alt vis.

M-am așezat în zăpadă lângă lup și l-am cuprins de după gât. El și-a pus labele din față peste picioarele mele și am rămas amândoi privind luna.

Nu plângeam, dar înțelegeam pentru prima dată că durerea nu înseamnă întotdeauna o pierdere definitivă, ci doar dorința de a revedea pe cineva care a ajuns să ocupe un loc fix în suflet, chiar și fără să-i fi văzut vreodată chipul.

În liniștea deplină a nopții, am auzit din nou vocea ei blândă și liniștită:

— Vlad... sunt aici. Doar să nu mă uiți.

În urmă, scrânciobul din parc a început să se legene din nou în gol, lăsând povestea deschisă pentru următorul vis.

În umbrele nopții, se strecoară ușor,

Ochii ce-n stradă poartă-al lor fior,

Privesc prin minciuni, prin ziduri și fum,

Sfidând orice lege, pe-al sorții drum.

Licăresc în întuneric, reci și străini,

Fug de lumină, de vise și spini,

În dansul tăcut al nopților grele,

Ascund povești ce nu pot fi rele.

Dar ochii aceștia, deși sunt de gheață,

Poartă în suflet o altă povață,

Sub straturi de teamă, de durere, răni,

Se-ascunde-o poveste cu zâmbet și ani.

Ființe pierdute, în negura lor,

Caută răspunsuri sub praful ușor,

Iar ochii lumii interlope, pustii,

Rămân martori tăcuți ai durerii târzii.

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

Nimic din ce e scris nu e minciună,

Când cuvântul cere din trecutul meu;

Ea adună din umbră și din greu,

Iar gândul pur în noapte îl cunună.

Nu torn cerneală rece pe hârtie,

Ci dau o cale formei din abstract;

Fiecare cuvânt devine pact,

O urmă ce-n tăcere o să vie.

Se arde mintea-n focul ei primar,

Dar din cenușă ideea se ridică;

Nu mai există dubiu, nici o frică,

Când gândul e trecut prin al său jar.

Trăiești prin vers când forma e deplină,

Iar autorul tace în fundal;

Penița trece un drum vertical,

Din ardere spre pura ei lumină.

Pentru unii eu sunt o picătură de ploaie,

Fără preț, fără nicio însemnătate,

Căzută la rând pe tăcute paie,

Și rătăcită pe pârâuri uitate.

Un strop oarecare, un fulg de nor negru,

Ce udă pământul și se scurge în șanț,

Un semn trecător pe un geam înghețat,

Ce piere-n tăcere, de nimeni purtat.

Dar pentru pământul ce crapă de sete,

Pentru rădăcina ce-atâta-a așteptat,

Eu sunt o minune ce vine din sete,

Un strop de viață ce pentru roadă e dat.

Și chiar de mă scurg în țărâna uitată

Și chipul mi-l pierd în adâncul tăcut,

Eu știu că din mine se naște o dată

Tot ce-a fost uscat și-a cerut un început.

Când mă uit în ochii ei...

Văd o putere rară,

O durere amară,

Ceva, aparte, doar ca la o mamă. 

Când mă uit în ochii ei,

Îi văd sufletul, şi-l cunosc.

Când mă uit în ochii ei,

Familiar îmi este,

Acel om, care, pare dintr-o poveste.

Când mă uit în ochii ei,

Fără să ştiu finalul ei...în a mea poveste,

Când mă uit în ochii ei,

Îmi închipui ce amară veste,

Când mă uit în ochii ei, 

Văd că timpul trece,

Ușor poate să mă-nece..

Fără să plece.

Când mă uit în ochii ei,

Văd o putere rară,

Mi-a dăruit-o să trec...

Prin astă noastră viață.

Te iubesc nespus de mult, mamă! 

Eşti ghidul meu moral şi spiritual în această viață, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine şi îmi doresc să te țină lângă noi mereu. ❤️

Mama chip senin si bland ,

Departe pleci razand,

Dar in urma ta tu lasi, 

Mare dor si suferita.

Pleci grabita in loc sfant,

Pleci de acasa,

Pleci in gand,

Pleci dar tu uiti sa mai vi.

Te astept in pragul usii,

Te astept sa vi maicuta mea,

O imbratisare am nevoie,

O alinare in prinde bine.

Vino mama mea frumoasa,

Vino tu in gand la mine,

Vino si adumi alinarea ta,

Am nevoie de incurajarea ta.

Maicuta mea suflet senin,

Tu departe ai plecat,

In urma mai lasat,

Dar mai incurajat.

Mi-ai dat curajul tau,

Imi dai puterea ta,

Ma indrumi pe drumul cel bun,

Aici ramai mereu,

      In inimioara mea.

Mama, scump și dulce cuvânt 

Și cea mai bună ființă de pe pământ. 

Cea mai bună și frumoasă, 

Iubitoare și miloasă, 

Scumpă și înțelegătoare, 

Ea e singura ce-mi oferă alinare. 

Mama, draga și iubita de ea, 

O mai supăr că greșesc, 

Chiar dacă nu îmi doresc, 

Dar ea mă înțelege și mă iartă, 

Căci este a mea mamă. 

O ador și prețuiesc, 

Cel mai mul o iubesc, 

Căci m-a ajutat să cresc, 

Să merg și să vorbesc. 

m-a înțeles și nu m-a judecat, 

Nici atunci când prea strâmb am călcat. 

Nimeni n-ar fi suportat 

Atâtea câte mama a îndurat, 

Și aș vrea să nu mai fie supărată din caza mea, 

De aceea încerc a mă schimba. 

Мам,прости что срываюсь,
Просто больно в душе пойми,
Я наверное совсем заигралась,
и не помню что значит люби.
Не хочу нагружать проблемами,
Ведь тебе и без этого больно,
Все равняется этими ценами,
Знаешь,мне тоже томно.
извини,просто опять одиноко,
Опять понимаю,нужна лишь тебе,
Он поступил очень жестоко,
Вдребезги сердце разбил мне.
Ты всегда дашь совет,
Сделаешь чай или кофе,
Можешь встретить рассвет,
Наверно закончу на этой строфе.

Елизавета Попова.

Știu mama ca nu te ascult,

Și poate ți am pus pe inima scut.

Ca doare când te insult,

Dar sper sa ma crezi pe cuvânt.

Când spun ca te iubesc,

Și datorie tie azi trăiesc.

Și datorie tie eu trec,

Prin zilele astea reci.

Cu toate astea mămica mea,

Imi cer iertare in fata ta.

Când sunt obraznica și te ranesc,

Dar sper ca știi cât de mult te iubesc.

Ne mai certam uneori,

Dar viața nu e doar cu flori.

O sa trecem peste ploi.

Si de astea zilele de joi.

Ești unica in viața mea,

Ești lumina in noaptea mea,

Si ești raza mea  de vara,

Când vine iar asta toamna.

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!