3  

Te iubesc,m-ai uitat...

Uneori,mă întreb unde ești? 

Ce faci? Cum esti?

De ce îmi lipsești?

Unde te-ai dus, grăbit,ca frunza-n vânt 

Furându-mi mie visele,

Vers cu vers și rând cu rând 

Am greșit , te-am iubit 

Am crezut în infinit 

Dar totul are sfârșit 

Am greșit, te-am iubit.

Și greșesc,zi de zi 

Cautându-te în scris

Îmi lipsești,ce păcat 

Te iubesc,m-ai uitat.


Categoria: Poezii triste

Toate poeziile autorului: ora mea de poezie poezii.online Te iubesc,m-ai uitat...

Data postării: 4 octombrie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 277

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Sunt..

Sunt clipa ce trece și nu lasă urme,

un gând rătăcit printre visele sumbre.

Sunt pașii ce merg fără drum desenat,

și timpul ce curge, dar nu m-a iertat.

 

Sunt umbre ce cresc pe pereți de tăcere,

un glas fără formă, un dor fără vreme.

Sunt vântul ce mișcă o frunză căzută,

și visul ce pleacă ușor, fără luptă.

 

Sunt valul ce vine și pleacă tăcut,

un nume uitat într-un colț nevăzut.

Sunt liniștea dintre cuvinte pierdute,

și clipele grele, prea des nevăzute.

 

Nu caut răspunsuri, căci nu le mai cred,

mă țin de tăcere , e singurul pled.

Când lumea adoarme, mă simt mai aproape

de ceea ce sunt: o întrebare-n noapte.

 

Am fost cândva soare, acum sunt nor fin,

ce trece prin ceruri, cuprins de suspin.

Dar nu e durere, ci doar rătăcire,

o pace ciudată, o veche iubire.

 

Poate că-n mine nu-i foc, ci doar jar,

nu-i zbor, ci o aripă strânsă-n hotar.

Și totuși, în noapte, cu inima grea,

încă mai simt că voi ști cine-s… cândva.

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Act cu act

Am fost acolo, chiar punctuală,

Când tu uitai că-s reală.

Ți-am dat din suflet? Ce greșeală.

Nu știam că o să mă doară 

 

Ți-am scris romane? Ce păcat.

Erai prea ocupat cu alt chat.

Ți-am plâns în glas? Hai, nu fi tristă,

Se pare că-s doar o simplă artistă.

 

Mi-ai zis că-ți pasă. Am zâmbit.

N-am înțeles că ai mințit.

Dar azi îți zic, sincer, cu tact:

Ce rol genial ți-ai jucat, act cu act.

 

Și-acum că nu mai sunt decor,

N-ai vrea să pleci un pic din nor?

Că jos e frig, dar eu rămân,

Să-mi reconstruiesc din gol... un drum.

Mai mult...

Numai când te doare

Îmi spui că nu ai putea trăi fără ceea ce numești tu „viață”

Și vii la mine când te doare.

Dar de ce nu mergi la ea în brațe?

De ce mă ții numai la greu?

 

Parcă sunt o jucărie

Care-i bună doar odată,

Iar apoi rămâne uitată

Într-un timp nedefinit, desigur... până când te doare.

 

Aștepți să îți vindec rănile,

Spunându-mi că nu poți fără ea.

Dar eu cum pot fără tine?

Eu la cine merg când lumea-i rea?

 

Vrei iubire, dar nici nu o cunoști.

Toxicitatea o pui pe primul loc.

Ai probleme? Ce păcat...

Nu știu dacă să-ți mai spun că-i vina ta.

 

Mă iubești?

Cred că nu o mai faci demult.

Sunt doar pansamentul ce-l folosești și-l arunci.

Ții la mine? Nu se vede... par doar un chat

Folosit pentru zilele grele.

 

Și crezi că mă mai poți răni?

După ce te-am iubit cel mai mult, dar nu o știi.

Să fi fost stea, și nu te veneram așa

Cum am făcut-o cândva.

 

Dar tu iubești altcumva,

Iar eu poate nu ți-am înțeles iubirea.

Eu la greu, ea la tot ce ai mai bun de dat.

Parcă e un mecanism greu de oprit.

 

Eu la greu, iar ea la bine,

Eu la plâns, iar ea la râs,

Eu la nori, iar ea la soare.

Eu sunt mică,

Ea e mare...

Mai mult...

Ultima scrisoare...

Știi,am promis că o să te uit 

Și nu am putut să mă țin de cuvânt mult timp 

Mi-era dor de tine 

Și era greu să te las sa pleci din mine

 

Și poate după ultimul adio am mai plâns 

Am mai sperat,am mai visat

La un "noi" ce era din nou intact 

Și m-am mințit că poate e vina mea

Și poate de asta ai plecat 

 

Mi-am promis că o să râd 

Și o să las lacrimile în urmă 

Dar numai sufletul meu știe 

În câte piese a putut să răsune

 

Câte poezii au fost scrise 

Scrise și apoi uitate 

Căci eu sunt "bine" 

Chiar dacă nu mai știu nimic de tine 

 

Dar acum...acum când în sfârșit nu mă mai doare 

Pot să îți spun cu adevărat 

E ultima scrisoare

Pe care ți-o scriu,și apoi vei fi uitat 

 

Am înțeles că nu e totul ca-n povesti 

Că trebuie să îți construiești singur visul copilăresc 

Dar că nu trebuie să te consumi atât de tare 

Când tot ce înseamnă soare..dispare 

Mai mult...

Între "ce a fost" și "nu mai e"

Sunt blocată într-un timp nedefinit 

Nu e nici trecut,dar nici prezent 

Mă ții prizonieră între "a fost" și "nu mai e"

Îmi dai drumul,dar nu vrei să mă lași să plec

 

 

Sunt blocată între ce-am avut și ce avem 

Raiul pe pământ și doar ruine în el 

Ajung mereu să-mi fie dor de tine 

Deși știu că nu-ți mai pasă de mine 

 

 

Am ajuns la capătul puterilor 

Să stau în ceea ce-mi părea demult un rai

Să încerc să înțeleg unde e vina,

Și de ce eu încă sufăr 

 

Prefer să nu te mai aștept 

Chiar dacă continui sa scriu despre tine

Rămâi cel mai dulce infern 

Din care încât, încet, să mă iubesc pe mine

Mai mult...

Uneori,o iubire nu se uită,doar se învață să fie respirată altfel..

Pentru că uneori o iubire nu se uită, doar se învață să respire altfel..

 

 

 

Astăzi n-am plâns. Și totuși... mi-ai fost în gând mai mult ca oricând.

Ciudat, nu?

Să nu doară și totuși să știu că ești acolo, în mine, ca un strat de lumină care nu se mai vede, dar care încă încălzește aerul.

 

Am fost în Moldova, în locurile unde sufletul meu e mai aproape de cine sunt cu adevărat. Am râs. Am fost ținută de mână. Am fost iubită de familia mea. Și pentru prima dată, n-am mai simțit golul acela acut pe care îl lăsai în urmă de fiecare dată când îmi aminteam că te-am pierdut.

Dar nu. Azi nu te-am pierdut. Azi te-am simțit... altfel.

Nu ca o durere. Ci ca o amintire care nu cere nimic. Care doar e.

 

Elasticul de pe mână încă stă acolo.

Nu mai plâng când îl ating.

Îl strâng în palmă ca să-mi amintesc că, la un moment dat, cineva mi-a fost acasă.

Tu.

 

Când eram la bunici și simțeam că mă clatin din interior, primul gând a fost:

„Dacă ai fi fost aici, totul s-ar fi liniștit cu o singură îmbrățișare.”

Nu pentru că ai fi spus ceva, ci pentru că ai fi știut să taci în același fel cu mine.

Și poate că tocmai asta mă doare cel mai puțin acum – că nu mai sper să revii, dar nici nu te las să pleci de tot.

 

Ai fost iubirea mea tăcută.

Aia care n-a cerut nimic, dar a dat tot.

Aia care mi-a crescut sufletul și mi-a învățat scrisul să sângereze frumos.

 

Iar acum... poate nu te mai iubesc în același fel.

Poate nu te mai vreau înapoi.

Dar te port.

În elastic.

În versuri.

În gândul de „prima oară când ne-am întâlnit”.

În acel „dacă lumea s-ar sfârși, te-aș vrea lângă mine”.

 

Nu știu dacă ai știut vreodată cât te-am iubit.

 

Dar știu că, și dacă într-o zi ai să citești asta, n-ai să râzi.

Ai să simți.

Pentru că ai fost acolo.

 

Și pentru mine, acolo a însemnat tot.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

În urma ta

 

Uneori mă gândesc

că oamenii nu pleacă dintr-odată.

Mai întâi dispare râsul lor din cameră,

apoi pașii,

apoi parfumul rămas pe haine,

iar la sfârșit rămâne doar liniștea,

atât de grea

încât nici timpul nu știe

cum să o ridice.

 

Am încercat să te uit

în felul în care marea uită urmele de pe nisip.

Dar fiecare val

mi te aduce înapoi,

mai aproape decât înainte,

ca și cum universul

ar fi învățat să îți rostească numele

în toate limbile lui.

 

Sunt seri

în care aprind o lumină mică

și mă prefac că încă ești aici.

Îți las loc lângă mine,

deși știu că nimeni nu va veni.

Poate că speranța

este ultimul lucru

care învață să spună „adio”.

 

Mi-am ascuns lacrimile

între paginile cărților,

în notițele pe care nu le citește nimeni,

în privirile pe care le întorc prea repede,

ca să nu observe lumea

că încă mă doare.

 

Mi-ai spus cândva

că inimile sunt puternice.

Nu te-am contrazis.

Dar nimeni nu mi-a spus

că tocmai cele mai puternice

se frâng fără zgomot.

 

Acum vorbesc cu stelele

ca și cum ele ar ști răspunsurile.

Le întreb dacă și tu privești același cer,

dacă ai păstrat măcar o amintire

care să poarte numele meu,

dacă într-o clipă de liniște

ți se face dor

fără să înțelegi de ce.

 

Poate că iubirea

nu înseamnă să rămâi.

Poate înseamnă

să porți pe cineva cu tine

chiar și după ce drumurile voastre

au ales direcții diferite.

 

Și totuși...

dacă într-o zi

destinul ne-ar așeza din nou

față în față,

nu ți-aș cere explicații,

nu ți-aș aminti de toate nopțile

în care am adormit cu ochii umezi.

 

Ți-aș zâmbi.

 

Pentru că unele povești

nu au fost scrise ca să dureze o viață.

Au fost scrise

ca să schimbe o inimă.

 

Iar tu ai schimbat-o pe a mea.

 

Acum merg mai departe,

cu pași mici,

ca cineva care încă învață

cum se respiră după furtună.

 

Încă te port în mine,

dar nu ca pe o rană.

 

Ci ca pe o constelație

pe care o voi recunoaște mereu,

chiar dacă cerul

se va schimba de o mie de ori.

 

Și poate că asta este vindecarea:

 

nu să uiți,

ci să poți rosti un nume

fără ca sufletul

să se prăbușească odată cu el.

 

Atunci voi ști

că tot ce am iubit

nu s-a pierdut.

 

S-a transformat în lumină.

 

Într-o lumină atât de tăcută,

încât doar inimile care au iubit cu adevărat

o pot vedea.

Mai mult...

ERAM...

Eram frumoasă și-ți plăceam

Pe-o aripă de vis pluteam

Și Doamne!... cât mai adoram

Să am din vinul tău în pahar!

...............................................

Eram frumoasă și-ţi plăceam

Părea să-ți fiu ceva aparte,

Sufletu-mi râdea când te-auzea

Și își dorea să-l ţii în brațe.

 

În părul meu plângea o lună

Eu, dinadins mereu zâmbeam

Când te vedeam ochi-mi erau furtună

Eram "nebună"... și-ți plăcea!

 

Cu dorul meu am spart tipare

Gândirea mea cumva te-a depășit..

Dar știi.. când dorul îmi era prea mare

Mereu cu al tău vin I-am potolit!

 

Mi-e dor de mine indiscutabil

Sufletul mi-i trist ...nefericit,

Că orice gest mi I-ai făcut condamnabil

De ce???..că doar m-ai plắcut și eu am iubit?

 

Am suportat mulți km de tăcere

Și "adevăruri" spuse printre rânduri,

Mi te-amintesc adesea cu durere

Când dorurile toate se deshumă!

 

Buzele incă îmi ard ca focul

Cu-n vin ar vrea să le săruti,

Încă îi simt mirosul, îi simt gustul

De luni întregi însă..tu mi-l refuzi!..

 

Aștept să ne mai treacă vremea,

Gândul ca vinul să ți se limpezească...

De te-ai grăbi un pic că trece vara!

Vreau fericirea să mă mai găsească!

 

N-am somn...mereu îmi zic răbdare

Am insomnii..stres, multă oboseală,

Nimic n-ajută.. e bezna-n a mea minte

Dar nu renunț...vreau să mai fiu ca înainte!

 

Azi timpu-mi trece atât de greu

Sunt mai mereu tristă... stingheră,

Să-ți spun de ce am teamă eu?

Că-mi vei rămâne o veșnică durere!... 

............................

Eram frumoasă și te-adoram 

Când vinul tău umplea al meu pahar...

 

 

 

Mai mult...

Românie ! unde-s fiii tăi?

Ori unde încerc să mă înformez, 

De minciuni să mă scuture

Nici o veste bună, care să mă bucure.

Natura ne lovește, ca un dușman, fără milă.

Oamenii din sistem, cu puteri ne tratează cu silă.

 

Suntem, încă oameni cu mintea trează

 De ceva vreme, așteptăm să apară un sol

Un apărător cu inima vitează

Cred că o să fie trimis să aibă un rol.

 

Ce se întâmplă cu noi e un vis urât,

Mă uit în stânga, în dreapta, am un nod în gât.

Gândiți mulți ca mine, cine ne mai apără, vatra?

Pe mâna cui lăsăm rostul, țara?

 

Soluția este lupta, nu abandonul, istoria nu iartă

Ne scoate pe ușa istoriei, și plângem la poattă

Să invocăm cerul, să ne croiască altă soartă

Într-un ajutor pe lumea asta, nu putem spera.

Mai mult...

Aș vrea...

Aș vrea să pot să te urăsc

Dar, în contradictoriu, urăsc că te iubesc

Aș vrea să te las să pleci

Dar neliniștea urlă în mine

 Din ce în ce mai mult când suntem reci

 

Aș vrea sa îți reproșez strigând indiferența 

Pe care mi-o oferi cu atâta liniște

Aș vrea sa îți zic cât de tare doare să trăiesc într-o liniște falsă pe care tu mi-o oferi

Dar rămân tăcută , fără să mai am ceva să îți reproșez

 

Aș vrea să îți zic ce am în cap

Dar tu oricum n-ai înțelege..

Cum e să te simți ca un copil uitat

Într-o absurdă tăcere numită realitate

 

 

Aș vrea să vezi ce e iubirea

Dar tu niciodată n-ai s-o cunoști

Iar eu aș vrea să știu ce e uitarea

Fără să mai simt că în mine,mai există o urmă de tine

Mai mult...

Poezia mea stramba

Asta e o poezie

Asa cum imi place mie

Din tristeti si suparari

Ca sa n-o iau pe carari.

Singuratate? Ce-i aia?

Nu stiti voi s-o apreciati

Sa ii simtiti greutatea

In zilele de luni si marti

Miercurea e tot la fel

De esti singur, nu-i usor

Si-apoi iata c-un picior

In groapa tristetii esti.

Scapi de-acolo cu povesti,

Povestiri si poezii

Si chiar carti pentru copii.

Orice, doar să uiti o clipa

Durerea-ti nemarginita.

Stramba-i poezia asta

De ma-ntrebi, nici nu imi pasa

Ca stau cu golul la masa

Si mananc bucate fade

Fara gust si fara sare,

Apoi plasmuiesc cuvinte

Tot la fel, fara de minte.

Imi alina doar tristetea

Si le admir frumusetea.

Cuvintele mele dragi 

Si poezia mea stramba...
Mai mult...

Cimitirul Dinăuntru

În mine nu mai crește primăvara,

doar iarba rece peste amintiri.

Sunt un oraș părăsit de lumină,

cu ferestre sparte și pași rătăciți.

 

Mi-am îngropat visele unul câte unul,

fără preoți, fără flori, fără cuvinte.

Le-am lăsat sub pământul inimii mele

și nimeni n-a venit să le plângă.

 

Uneori îmi aud copilăria strigând,

de undeva, dintr-un colț al trecutului.

Dar vocea ei devine tot mai slabă,

ca o lumânare uitată în furtună.

 

Cerul deasupra mea este același,

și totuși nu-l mai recunosc.

Stelele par cuie de argint

bătute într-un sicriu fără sfârșit.

 

Mă întreabă lumea dacă sunt bine.

Zâmbesc. Mereu zâmbesc.

Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,

unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.

 

Iar când va veni ultima mea zi,

poate că nimic nu se va schimba.

Poate voi continua să merg prin întuneric,

căutând oameni care au plecat demult.

 

Și poate cea mai mare tristețe

nu este să pierzi pe cineva.

Ci să rămâi aici,

după ce tot ce ai iubit a dispărut.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍