Aleile nopții...

Dragă poezie, cântec fără glas,

Te-am învățat pe dinafară înainte să te scriu,

Mi-ai curs prin sânge, lin, ca un ceas

Ce bate doar atunci când simt că sunt târziu.

Te scriu fără plan, te simt înainte,

Îmi bați în piept ca un dor fără nume,

Din tine se nasc și sfinți, și morminte,

Ești focul ce arde, nu fumul din lume.

Ai fost lângă mine când totul pleca,

Când oamenii mei deveneau amintiri,

Tu n-ai întrebat, n-ai judecat,

Doar m-ai învățat să respir în tăceri.

Te-am scris pe nopți cu ochii obosiți,

Pe foi ce tremurau sub mâna mea,

Tu m-ai iertat când eram prea sincer

Și m-ai mințit când adevărul durea.

Când nu mai știu cine sunt sau ce vreau,

Mă caut în tine, literă cu literă,

Tu nu promiți, nu minți, nu trădezi,

Doar arzi... și asta te face liberă.

Dragă poezie, dacă voi tăcea,

Să știi că nu te-am părăsit nicicând,

Doar m-ai scris tu pe mine, mai întâi,

Și m-ai lăsat să te semnez plângând.

În noaptea plină de umbre mă topesc,
Lângă tine, cu tăceri ce nu le înțeleg,
Căci iubirea mea se topește, o mărturisesc,
Și în inimă doar cenușa ți-o așez.

Nu m-am născut din aur, ci din rugină,

Din pumnul strâns al celor fără vină.

Mi-au ars cuvintele pe limbă, dar n-am tăcut —

Căci tăcerea e un lanț ce-ți rupe sufletul mut.

Am mers desculț prin sângele altora,

Am văzut cum se ridică ziduri din lacrimi și ordine false.

Și totuși, am ales cu inima spartă să fiu de partea celor călcați în pulbere,

Chiar dacă lumea mă scuipă și mă ceartă.

Când voi fi carne frântă sub pământ,

Să nu-mi puneți flori — puneți jurământ:

Că n-o să lăsați dreptatea să moară de foame,

Nici să fie vândută pe două icoane.

Până la ultima suflare, voi fi cu cei asupriți,

cu vocile arse, cu visurile strivite,

Cu ochii care plâng fără să ceară nimic —

Doar o fărâmă de lume

Unde omul nu mai calcă omul,

ci-l ridică.

Am murit încet

În timp ce zâmbeam.

Nimeni n-a știut,

Părea doar că respir.

Pe când el admira sufletul ei sui-generis

Îl transforma într-o artă de nedescris,

Cu-n fel de iubire greu de ucis,

Prea puțin ușor de descris

Ochii i-a pictat ca un paradis

Iar sufletul, poezie de neatins.

Iar zâmbetul ei rămâne de nedescris

Căci minunea nu poți să o explici, o crezi precis.

Trupul tău gol, o artă divină,

Privirea mea, pensula ce desenează lumină.

Permite-mi, iubire, în tăcere să creez,

Cu ochii mei, tabloul în care te visez.

Dacă dragostea ar avea un chip,

Nu cred că ar purta coroane de flori.

Ar avea ochii tăi și liniștea aceea

Care îmi așază sufletul la loc.

Tu ești grădina unde-nfloresc tăceri,

Cu trandafiri de foc și crini de nea,

Iar inima-mi, o barcă dusă de plăceri,

Își caută limanul numai în lumina ta.

De-ar trece anii precum norii peste câmp,

Și vântul ar fura din frunze câte-o vară,

Iubirea mea ar arde-n veci, ca un Olimp,

Cu flăcări blânde ce nu mor, ci înfloresc iară.

Iar mă-ngrop sub patură, tăcut,
Mama mă judecă, la fel ca la-nceput.
De tata nu mai zic, e-un gol amar,
Plecarea lui e vechiul meu calvar.

Prea inocentă poate bunătatea

Strivită grav sub pasul nesimțirii

Se zbate să respingă răutatea

Ce cată a se cățăra în cârca firii.

Furia răului ,doar scut la aripa prostiei

Trudește să alunge pe bunul simț credul

Așterne țepi pe suflet ,îl lasă agoniei

Să fie din nou bine ,ar spune e destul. 

În tăvălugul disperării se pierde rațiunea

Simțirile prea calde acum îs foarte reci

Ca mintea să reziste ,cunoaște ficțiunea

Tăcerea și negarea pe gând își fac poteci.

Durerea de pe suflet pe zâmbet îl sugrumă

Expresia o strâmbă și chipul urâțește

E totul prea intens de parcă e cutumă

De bezna cea adâncă și noaptea se ferește. 

Zvâcnirile firave deloc nu îs de ajuns

Pe clipa amorțirii se simte tresărire

În inima prea caldă cuțitul a pătruns

Și de bătea iubind ,acum îi amintire.

Îi crudă acceptarea de totul a fi dus

Regretul nici suspină ,așa e de pierdut

Nisipul din clepsidră aproape este scurs

Pe margine de suflet și timpul e tăcut.

Nu poate adierea să miște pe trezire

Tăcerea prea adâncă a mistuit simțirea

Și zile de vor fi ,doar cred în rătăcire

Amar se vor hrăni ,doară cu amintirea.

O dovadă că România este divizaă 

Unii își caută locații prin lumea depărtată,

Locuri exzotice la capăt de lume, excroci, mari afaceriști,

Și e vremea culegătorilor navetiști cu ochi triști...

Eu îmi fac bagajul, îmi pun curajul în valiză,

Plec iar prin străini, ca să strâng un ban,

Bunicii cu fața în lacrimi, promit, că va fi bine...

Pleacă, fata mea, poate la anul, vom ieși din criză...

Anii trec, luând verile cu ei, concediul nu mai vine,

Așa rtăiesc Românii, cei mai mulți, de azi pe mâine,

Abisul, ne desparte, sărăcia politicii îi priește

Dezastru ce ne așteaptă zilnic crește...crește...

Nu cunosc durerea ce mă copleșește,

Dar știu, simt că o merit pe deplin.

Merit tot ce-i mai rău pe lume,

Căci eu, în lume, întruna am greșit. 

Iubire nemeritată am primit,

Iubire pentru care toți viața și-ar da.

Eu am primit, eu am trăit, din viață m-am hrănit,

Și pe toți cei pe care i-am întâlnit, de viață i-am lipsit.

Dacă viața ce-am primit-o, corectă ar fi cu mine,

Ar lua zilele ce mie mi-au rămas,

Să scutească, să ferească orice suflet viu de mine.

Căci oricine-n lumea asta, ar merita să nu mă întâlnească.

Astfel, ceea ce mi-a rămas, ar trebui împărțit

Tuturor celor ce au plătit din cauza mea.

Așa s-ar face o minimă dreptate,

Iar lumea ar fi un loc mai bun, pentru eternitate.

Plătesc acum cu trăiri necunoscute,

Cu sentimente ce nu știam că-n mine există.

Îmi fierbe mintea, sufletul îmi arde,

Într-un corp fara viață ce se plimbă printre suflete curate.

Cu lacrimi pline de regret,

Fără vlagă, fără scop, fără dor de a trăi,

Mă înec în gândurile că am furat

Fericirea altora, după bunul meu plac.

Astăzi, acum, fix în acest moment,

Caut răspunsuri despre propria-mi viață,

Și mă întâlnesc cu monstrul pe care l-am creat,

Și-l văd cum zace prins într-un univers bine meritat.

Într-o zi de mai frumoasă,

Am primit o veste proastă.

Poate-așa a fost destinul,

Dar în suflet eu te port,

Îngeraș cu aripi dragi.

Ochii albaștri ca de mare

Azi s-au înălțat la cer,

Chipul tău s-a dus în rai,

Noi nu o să ne mai vedem.

Văzându-te în groapa rece,

Sufletul plângea de dor,

Totuși sper să ne revedem

Când m-oi ridica spre cer.

Eu de astăzi te-am pierdut.

Venin în artere,

Pentru-un alt zâmbet fals,

Pentru-o mască de piatră

Sculptată pe-al meu chip de azi.

O doză cumulativă și letală,

Ce-mi face trupul rece, fără vlagă,

Ca să semene, încet, cu sufletul meu,

Rece, împietrit, distrus mereu.

Măcar de-ar exista cineva

Care în ochii mei să poată privi,

Fără teama că s-ar împietri,

Fără să fugă când ar vedea ce-i acolo, în ei.

Să vadă durerea sinceră,

Fără să-i spun, fără să cer,

Să înțeleagă doar privind

Ce-atâta timp am tot ascuns în mine, plângând.

Fără să-i arăt vânătăi și cicatrici,

Urmele atâtor lupte, atâtor frici,

Ale nopților în care m-am luptat

Cu gânduri ce nu m-au lăsat.

Să vadă tremurul din inimă,

Când îi e amar să mai bată iar,

Când știe că fiecare bătaie

Împinge în trup aceeași durere.

Când fiecare suflare mă îneacă,

Și nu e fumul care se ridică

Din țigara ce-mi mai ține cald

Ultimul colț de suflet înghețat.

Căci ea a rămas singura căldură

Într-un trup rece, greu, de plumb,

Un fum ce urcă și se pierde,

În timp ce eu rămân aici, tăcând.

Și poate că, sub piatra de pe chip,

Mai există încă ceva viu,

Un suflet care, deși distrus,

Încă mai speră să fie văzut.