Amorul de vară

Ai plecat și zile negre,

Pogorât-au peste mine,

Inima îmi stă de veghe,

Și întreabă despre tine.

Suferință ani de-a rândul,

Draga inimă îndură,

Și întreabă tainic gândul,

Unde e iubirea pură?

Ochii-s triști, izvor de lacrimi,

Alinarea lor e dusă,

Ard mocnit cuprinși de patimi,

După dragostea răpusă.

Pași se-ndreaptă tremurând,

Înspre geam precum o turmă,

Însă nu-i...și rând pe rând,

Se întorc pe aceeași urmă.

Toamna e acum târzie,

Frunza cade, tu plecată...

Luna îmi pare străvezie,

Sunt mai trist ca niciodată.

Eu te-am privit în noapte 

Sub cerul plin de stele 

O prea frumoasă fată 

Cu ochii că mărgele 

Cu părul fluturat de vînt 

In rochie pin-la genunchi 

Și cu privire sfinta 

Te rog doar sa nu plingi 

Că veri rămîne,iar eu plecat voi fi 

Aceasta noapte-i ultima 

Te rog in urma mea,

Te rog sa nu mai vii 

Tu esti asemeni bradului în zile de An Nou!
Cu sufletul împodobit de stele,
De-o frumusețe fără de egal
Întipărită în visele mele.

În ochii tai s-a strîns întreg pământul
Cu toată lumea bună de pe el
Pe chipul tău nicicând nu bate vintul
Si viscole nu suflă-n nici un fel.

Mă mir, cum ai atîta viu în tine,
Cum mă trezești pe mine către soare,
Asemeni crengilor de verde pline,
Asemeni bradului în zi de sărbătoare.

...Imi pare rău, că astăzi, în ajun
n-am reușit în casă mea să-l pun.

Tu nu-mi poti spune niciodata-Nu-

Mereu ma ierti,zambind pe sub mustata.

As renunta la tine,dar vezi tu...

E ca si cum,as renunta la Viata.

Tanjesc mereu sa ma doresti

Si-s dependenta de-a ta-mbratisare,

De a ta soapta, cand spui ca ma iubesti

Si imi zambesti,cand dragostea te doare.

Eu te voi tine-aproape,langa pieptu-mi

Departe de tradare si minciuna

Iubindu-te cum dragostea tu simti

Frumoasa,patimasa si nebuna.

Si sa-mi saruti in fiecare seara ochii,

Ingreunati de-atata plans

Caci numai sarutarea ta ar fi in stare

Sa stinga focul greu ce i-a cuprins.

Sa-i umpli de iubire si de soare.

Si gura sa-mi saruti

Si buzele-nclestate,

Ce vorba si surasul si-au pierdut

Si-ti vor zambi din nou,inseninate

Si-ndragostite ca la inceput.

Saruta-mi fruntea,gandurile grele,

Ca toate indoielile sa moara

Si-n loc,sa nasti doar Tu in visurile mele

Doar tu...cel ce mirosi a primavara.

Caci niciodata tu nu-mi poti spune-Nu-

Mereu ma ierti,zambind pe sub mustata,

Cum sa renunt la tine,caci vezi tu?...

E ca si cum,as renunta la Viata...

Îmi imaginez ochii tăi iubire chiar dacă anii au trecut  ceva vreme  tot mi-au rămas în minte.   

Cât de mult a suferit și suferă inima mea după a ta .

Îți simt suspinul și după atâția ani inima ta suferă și ea

Într-adevăr depinde de tine fosta mea iubire dacă ai mai vrea să te întorci la mine.

Știu îți vine greu să iei acea decizie 

O privire este între noi, 

lasă-mi-te orbește,

O pereche de buze între noi, 

lasă-le sărutate,

Un parfum trandafiriu între noi, 

în carne să mi-l imprimi,

Un trup plăpând între noi, 

lasă-ți-l mângăiat,

O lume tristă între noi, 

lasă-te-nveselită,

Un boboc de trandafir între noi, 

lasă-l să-nflorească,

O viață lungă doar noi doi, 

las-o ca să treacă,

O clipă nesfârșită de amor 

s-avem amândoi, 

o clipă și să mor,

Adunat un suflet noi doi împărțim, 

al tău e tot, sunt doar străin 

ce trec o clipă în viața ta 

ce este între noi.

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.

Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,                                                                                                                     

Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,                                                                                                                     

Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,                                                                                                               

Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.

Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,                                                                                                                 

Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,                                                                                                                     

Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,                                                                                                       

Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.

Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,                                                                                                               

Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,                                                                                                                   

Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,                                                                                                         

Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.     

Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,                                                                                                     

Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,                                                                                                 

Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,                                                                                             

Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

,,Când zorii timizi își aștern privirea

Un fior straniu îmi tresaltă în piept

Nu este oare în această viață iubirea

Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"

Aceste stihuri se odihneau sub lună,

În umbra unei sălcii cu plete numeroase.

Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,

Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?

Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,

Celui ce a iubit nu i se știe de nume,

Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,

Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.