Amorul de vară

Când gânduri mi se pierd

Prin amintiri...În ceață,

Aprind țigara și din fum

Împletesc o clipă de speranță.

Cu patos privesc în mine

Nu pot decât să-mi aduc

Singură un strop de fericire 

Visând la tine în amurg.

Oftez și mă-ntreb de ești bine

Tot nu am înțeles, de ce așa!?...  

De ce doar eu în povestea noastră 

Mai rătăcesc căutând împlinirea...

Parfumul tău adie în mine

Atat de intens uneori il simt...

Ce pot face!? Ai rămas parte din mine

Că nu mi-e dor... degeaba mă mint!

Am râs și am plâns cu tine 

În noaptea înstelată 

Mai plâng și acum 

Să râd nu pot 

O rană în suflet încă port .

Iubirea care ne-a încălzit 

Atât a ars 

S-a preschimbat în scrum 

Un singur pas mai e pe drum .

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)

Îți spuneam mereu - sunt bine,
Nu pot spune că mințeam
Doza mea de fericire
Îndrăzneață te numeam, 

Ai trezit ceva în mine,
Ceva frumos, dar nu era iubire,
Bunătatea mea ți-am dăruit-o ție
Ca un semn de mulțumire!

Ce-am scris nu am gândit

Doar sufletu-mi dictează

Citind poate-ai simțit

Cum inima vibrează

Iubirea-i un destin

Voința nu contează

Stropită e cu vin

Găndirea-ți afectează

De-i singură e-un chin

S-o uți încerci degrabă

În doi totu-i sublim

Pe suflete-i podoabă

De a venit primește-o

Să n-o arunci degrabă

De nu pleacă e-aceia

Poftește-o în ogradă

Rămân puține reguli

Când dragostea se-arată

Te arde zi de zi

Când nu e acceptată

Tristețile-s mai multe

Dar cele-ndrăgostite

Înțeap-adânc în suflet

De dor sunt ascuțite

Mi-e greu să zic, că-mi este greu

Dar și mai greu, că-mi e ușor,

Când timpul trece și ani adun

Să-i scad nu pot, nu sunt trișor

Mi-e greu s-afirm că-s înțelept

Având ani buni de carte-n spate,

Cu toate astea greu îmi răspund

Unde mă-ndrept și-ncotr-o parte

Mi-e tare greu când ești departe

Și-abia aștept să-ți simt suflarea,

Chiar dacă uneori greu recunosc

Când dau de greu îmi ești salvarea

Mi-e greu când te văd supărată

Și lacrima amară ți se prelinge,

Atunci cu greu mi-aleg cuvinte

Dar știu că dragostea învinge 

Tare ușor este când ai aproape

Ființa dragă pe care o iubești,

Și-n tot ce faci prezent e Domnul 

E semn Divin și Lui...Să-i mulțumești!

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.

,,Când zorii timizi își aștern privirea

Un fior straniu îmi tresaltă în piept

Nu este oare în această viață iubirea

Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"

Aceste stihuri se odihneau sub lună,

În umbra unei sălcii cu plete numeroase.

Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,

Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?

Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,

Celui ce a iubit nu i se știe de nume,

Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,

Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.

Rădăcinile stejarului s-au acoperit timpuriu cu frunze,                                                                                                                     

Firele de iarbă aleargă picurând stropi de rouă aurită,                                                                                                                     

Mă reazăm de trunchiul ce mă sărută cu înlemnitele buze,                                                                                                               

Și pe fața-mi palidă cutreieră umbra-i înmărmurită.

Tânjesc să mă pierd printre cântecul păsărilor călătoare,                                                                                                                 

Să mă înalț spre cer sub candoarea refrenului chinuit,                                                                                                                     

Vreau să fiu asemenea celor din urmă raze desprinse din soare,                                                                                                       

Ce își pierd tristețea visătoare sub sfânta umbră de asfințit.

Ce n-aș da să fiu ultima lacrimă vărsată pe cruce de Isus,                                                                                                               

Să mântuiesc cruzimea ce a înrobit umanele destine,                                                                                                                   

Mi-aș jertfi propria nemurire, gustând al spiritului apus,                                                                                                         

Pentru a fi doar o clipă dulce din negura timpului cu tine.     

Tu ești aurul ce mântuiește picăturile de rouă căzute din soare,                                                                                                     

Tu ești primul zâmbet ivit de pe buzele însângerate ale lui Hristos,                                                                                                 

Mândră fantasmă, tu ești umbra în care îmi pierd tristețea visătoare,                                                                                             

Și din care îmi sorb înălțarea amorului, leacul îngerului păcătos!

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără fără resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.