Necrolog

Când mă vei îndulci cu al tău glas

Și vei aduce cu tine cheia 

Amintirilor răsfrânte în ochiul tău duios

O să îmi frângi în două, nu doar ființa.

Te simt că ești acolo, parcă mă chemi la tine

Să-ți împlinesc un vis de seară, umbrit de bucurie

Să îți sărut cu patimă, ființa cea de lapte

Și să-ți plantez în gingașul tău pavilion doar un buchet de șoapte.

Ce aș putea să fac, să fiu potrivnic sorții

Să mă îngân pe veci cu tine, să uit chiar cine-s morții?

Aș vrea să te cuprind în aste brațe, să-ți simt cum se pliază

Talia ta pe sufletul meu, buzele tale în chipul trecut prin a ta amiază...

Te așezi în colțul camerei, prăfuit de spleen

Și îl cureți cu chipul tău, mult mai senin.

Camera e ceea ce mă doare, ființă dragă -

Leacul tău mai mult parcă omoară...

Mă dor toate, iubito - vino și înfășoară

Voința ciuruită de depresii

În bandajul auriu al sorții

Și fă pe loc un demn, de-a ta privire suavă.

Chiar de te chem, tu nu îmi vii

Dorul uitat - la loc să mi-l învii.

Te bucuri când îți înfigi în mine ace

Ascunde chiar prea multe, privirea perspicace.

Oare încă îmi placi tu mie,

Brunetă mică, vie, veșnic zglobie?

Sau doar mă-nșel buimac - că mă înalț,

Când eu de fapt, ador să zac?

Ai plecat... Din 'ceastă lume...

Te-am pierdut... Căci ai pierit...

N-am să uit... Al tău scump nume,

Cât o să am de trăit!

N-am să uit... De a ta blană,

De culoarea laptelui,

De privirea ta persană,

De culoar' smaraldului...

Pete negre presărate,

Îs pe blana ta zbârlită...

N-am să uit... De 'cele date,

Când ne jucam făr' limită...

Ai plecat... Singur m-ai lăsat...

Fără a mă saluta...

Nici rămas bun n-ai lăsat...

Oar' de mine ai uitat... 

Cel ce viața ți-am schimbat?

În memoria pisicii mele, Molda.

Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?

Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.

Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.

M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!

Dumnezeu.O, domnule.

Ești doar unul și veșnic,

Și unicul pe Pământ.

De ce nu-mi dai încă?

o șansă pentru a mai trăi?

Să-mi văd părinții,

Să-mi sărut copii? 

Soarele să-l îmbrățișez.

În lumina lunii să mă ivesc din nou,

Și poate incă odată,

Să mai iubesc.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

În ochii tăi s-a stins o stea,

Iar eu, orb, te caut prin scrum,

Pe buze-ți moartea tremura

Ca un blestem rostit pe drum.

Iubirea – umbră, fum, delir,

Sau poate doar un gând,

În care mori fără să știi

Că te-ai născut în gol, în vânt.

Dar spune-mi tu, ce e iubirea?

Un vis murind, o amintire?

Sau doar un zeu ce-și uită firea

Și moare-n noi de nemurire?

Acum aici și pentru totdeauna, in bezna asta surdă și chinuitoare

Tu mă lasă să-ți mai privesc chipu' odată, așa cum o făceam odinioară

Și lasă-mă să-ți mângâi parul, cel castaniu și plin de soare, cel ce sclipea in valuri și sub cer, 

Atunci când te- aruncai in mare...

In pustietatea asta plina de oameni, cavou -i rece și murdar, 

Tu lasă -ma sa-ti mai sărut obrajii, așa cum o făceam cândva

Ca-apoi te duci, acolo jos, unde e noapte si e frig

Unde nu pot sa te vad, cu al tau chip senin, 

Cu care îmi zâmbeai mereu, erai un înger, înger divin

Și uite că te-au luat acolo, in lumi necunoscute și umbrii,

In lumi din care nu te mai întorci vreodată, 

Să-mi spui povesti despre copii

Și lupta asta mă omoară, e că un război civil, 

Nu pot sa dau cu pumnul, să lovesc, nu pot sa trag cu puști

Nu pot trag in inamic...nu mai pot sa fac nimic

Moartea învinge întotdeauna...

Mi-e frig de mine și m-alung
Dintr-un mormânt creat din lut
Cu margini galben colorat,
Și cu pământul drept capac.

Sunt blestemat să mă accept...
Strigoi cu ochi și oase moi,
Mă plimb slăbit printre morminte
În timp ce plâng niște cuvinte.

Mă ține cimitirul-n brațe
Cum ține câmpul o paiață,
S-alung din sfintele morminte
De pe la cruci babe smintite.

Mă ceartă popa de necaz
Că umblu noaptea prin oraș
Doar cu cămașa mea de in
Și-o lumânare ca un fir.

Sunt vinovat de noaptea-mi tristă
Ce-apasă peste neființă...
Sunt un strigoi creat din ploi
Ce mi-au spălat mormântu-n zori.