Autorul dyma579
Total
59 creaţiiCreaţii aleatorii :)
Vămile dintre respirații...
Acest ghemotoc de carne vie—
da, tu, eu, noi—
un pumn de nervi, de dorințe, de contradicții,
un loc unde dragostea și ura
dorm în același pat
și se trezesc amnezice
peste resturile unui război fără autor.
Mă uit în mine
și nu știu dacă să aprind lumina
sau să mimez absența.
Fiindcă dincoace de prag—
e un vacarm.
Întrebări care nu tac,
adevăruri care nu vor să fie spuse,
și o voce care șoptește:
„Cum de încapi, Dumnezeule,
într-un trup ce se fisurează
la ecoul unui cuvânt prea greu?”
Cum de încapi în mine
când eu abia încap în mine?
Suntem dualitate, ni s-a spus—
dar nimeni nu ne-a spus
cât de greu e să trăiești împărțit
între cine ești
și cine ai învățat să pari.
Ne-ai dat libertate—
și noi?
Noi am luat libertatea
și am transformat-o în frică.
Am construit colivii invizibile:
din tăcerea lui „ce-o să spună lumea”,
din rigorile lui „așa se face”,
din sentința lui „nu e pentru tine”.
Și ne mințim.
Zilnic.
Elegant.
Convingător.
Ne spunem că suntem liberi
în timp ce ne repetăm aceleași gânduri
care nici măcar nu sunt ale noastre.
Ne spunem că trăim
dar evităm orice lucru
care ne-ar face să simțim cu adevărat.
Și, cel mai grav—
ne spunem că nu vom muri.
Ca și cum moartea
ar fi o poveste pentru alții,
ca și cum timpul
ar avea răbdare doar cu noi.
Dar ascultă—
nu în zgomot, nu în grabă—
ci acolo, între două respirații:
există un adevăr.
Mic.
Fragil.
Incomod.
Nu ești doar ceea ce arăți.
Nu ești doar ceea ce ți s-a spus că ești.
Dar nici nu ești atât de invincibil
pe cât ai vrea să crezi.
Și poate că viața nu e despre a scăpa
de contradicții,
ci despre a le duce—
cu demnitate,
cu luciditate,
cu o inimă care știe
că fiecare bătaie e un dar
și fiecare adevăr nerostit
o povară.
Așa că spune-l.
Chiar dacă ești un simplu tremur.
Mai ales atunci.
Acrimea dulcelui
Cel ce suferă
Prin trăiri negre și opace
Așteaptă privirea desfătării
Să îl vadă în sticlă.
Cel ce suferă
Prin ceața acrimii
Speră la dulcimea vieții
În amurgul trăirii.
Cel ce suferă
A văzut fericirea,
Iar fericirea l-a recunoscut,
Dar uită clipele amorului.
Eu nu sunt
Cel ce suferă.
Ocrotitorul uitat
Prin trăiri negre și opace
Se ascunde sub oglinda
Vecinului nevăzător.
Ocrotitorul uitat
Se teme de Soarele
Orbit de suferință
Ce cuteză să caute
Ocrotitorul uitat.
Muritorul mort
Care caută dulcele Soarelui
Rămâne în veci,
Ocrotitorul uitat.
Ziua albastra
În zori de zi, când cerul se trezește,
O albastră poveste în suflet pătrunde.
Cuibăresc razele în nori de mătase,
Și-n adierea vântului, visul ascunde.
Ziua albastră, senină și caldă,
Cu a sa tihnă, inimile vrajește.
O simfonie de culori se desfășoară,
În fiecare rază, viața se ivește.
Câmpii de azur se întind la orizont,
Păsări cântătoare se leagănă ușor.
În albastrul senin, gânduri se desprind,
Ca aripile viselor, să zboare în zbor.
În albastrul ochilor, stele strălucesc,
În vălul serii, liniștea se prelinge.
Ziua albastră, ca un tablou ce se petrece,
Cu fiecare clipă, povestea se țese.
Poezia zilei albastre, ca un ecou,
Îmbrățișează lumina și visele noastre.
O simfonie a culorii, un tablou viu,
Ziua albastră, în inimi să ni se răspândească.
Doar ei!
Sunt acolo când te naști,
Sunt acolo în prima zi de școală,
Sunt acolo când termini școala,
Sunt acolo când pleci din gară,
Sunt acolo în ziua cea mare,
Sunt acolo după un an, după zece ani,
Sunt acolo la primul nepot
Și te asigură mereu că te vor iubi necondiționat!
mama cea mai scumpa fiinta
Mama – cel dintîi cuvînt, cel mai dulce zambet,
cel mai sincer suflet, cel din urmă vis.
Cea mai dulce voce, cea mai grea durere,
cea mai mîndra floare, cea mai scumpa carte.
Mama – lacrima tîrzie, vesnica icoana,
inger de-naltare, candela aprinsa!
Candela a vietii, care nu se stinge,
care lumineaza si pe veci vegheaza!
O lacrimă îmi cade
In seara asta o lacrimă îmi cade
Și ție nici că ți pasă
In seara asta inima mă arde
Și ți-aș spune,da... lasă
Tu ești fericită cu ai tăi
Te rog gândește-te pic
Tu ești floarea dintre văi
Iar eu nu mai sunt nimic
Rar îmi mai răspunzi
Și atunci scurt și sec
In iad mă tot afunzi
Se pare că vrei sa plec...
Ai alte treburi și ispite
Iar eu ..am fost cândva
Lacrima ce se va desprinde
Atunci cand mă vei lăsa
O lacrimă amară și tăioasă
Va curge pe obrazul meu
Iar pe fața ta frumoasă
Vor fi tot păreri de rău
Dar nu-ți mai pasă că mă zbat
Nu îți pasă ce-mi vorbești
Mă trezesc noaptea în pat
Tare rău mă chinuiești
Încă o lacrimă și gata!
Ajunge pe acest ceas
Iar de mâine cu găleata
Plâng ,plâng și te las
Căci se văd păreri de bine
De lângă tine no i mai fi
Încet mo
artea vine ...
Căci așa nu pot trăii!
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Parfumul unui timp apus
un-pahar-de-poezie
14 octombrie
Mulțumesc din suflet🙏
Parfumul unui timp apus
Dora●Dor
13 octombrie
poezia aceasta este de o nostalgie si de o demnitate superbă!
Efectul Placebo
celina balan
10 octombrie
Superba.🌹🌹🌹 Fără cuvinte!👏👏👏
Parfumul unui timp apus
celina balan
10 octombrie
Atât de nostalgica încât te învăluie de la prima citire. Linistitoare. Felicitari❤️
-Ce m-aș face-
Victoria
9 octombrie
Foarte frumoasă scriere. Felicitări tinere!
Nu mă asculta, inimă
Victoria
9 octombrie
Daca ai iubit, nu uiti niciodată. Frumoasă scriere. Felicitări!
Solemnitate
Victoria
9 octombrie
Superbă poezie, draga mea. Ferice de sufletul tău ca frumos mai este chiar de a fost greu încercat.
-Ce m-aș face-
Estera
9 octombrie
Frumoss! 🤌🤩
Tribunalul din mine
Alex Black
8 octombrie
M-a atras titlul. Frumoasă si aceasta scriere
Cerneală în amurg
Alex Black
8 octombrie
O scriere pe placul sufletului meu!